Cum veştile proaste circulă repede, am auzit şi eu despre noua victimă a câinilor boschetari. Urât mi se pare, din partea neiubitorilor de animale, că nu lasă familia să-şi plângă mortul. Îl mai ţin puţin în viaţă să-şi alimenteze noul val al luptei împotriva câinilor. Prost mare trebuie să fii, să nu poţi explica de ce haite de câini nu au ce căuta libere prin oraşe, fără să te foloseşti de un copil mort. Eu nu i-aş amenda pe cei care îi hrănesc, doar i-aş obliga să se mute la sate. Este evident că nu au înţeles ce înseamnă să trăieşti într-o comunitate la oraş şi că, la o fermă s-ar simţi mult mai în largul lor.

În America, până acum, nu am văzut nici un câine fără stăpân. Americanul de rând nu ar omorî nici un gândac. În schimb, autorităţile ar folosi şi arme chimice pe animale, dacă deranjează feng shui-ul oraşului. Iar americanii ştiu că, atunci când nu mai pot avea grijă de un animal, e mult mai uman să-l omoare un veterinar decât să-l lase pe mâna autorităţilor.

Nici aici nu eşti în siguranţă noaptea singur pe străzi. În sfârşit, am găsit un capitol la care americanii stau mai prost ca noi. O fi având România câini vagabonzi, dar ei au oameni vagabonzi. Ştiu că, nici canalele noastre nu sunt cele mai pustii locuri din oraş, dar homeleşii noştri chiar sunt liniştiţi. Păzesc maşini, spală parbrize iar dacă vorbeşti cu ei se ruşinează de viaţa lor.

Boschetarii americanilor, asemenea americanilor, se comportă de parcă soarele se învârte în jurul lor. Nu le vine să intre în pământ doar pentru că alţii au paturi, şifoniere şi acoperişuri. Nu trăiesc nici cea mai fericită perioadă a vieţii, dar nu uită să trăiască. Oricât de nebuni, nespălaţi, rupţi sau ciudaţi ar fi şi-au păstrat capacitatea de a fi oameni cu personalitate. La fel ca şi câinii noştri, dacă îi bagi în seamă, ei o să fie drăguţi cu tine. Dacă le dai constant de mâncare devin chiar