Era în iarna spre primăvara anului 1994.
Venisem la Bucureşti de câteva luni, din provincie, şi locuiam la etajul I, într-un bloc de şapte apartamente. Într-o zi, a apărut la uşa mea o pisică, având blăniţa cu fir lung şi mătăsos, de culoare neagră, dar cu pieptul, lăbuţele şi mustăţile albe. Necunoscându-mă, ezita să intre în casă. Până la urmă a intrat, a mâncat ce i-am putut oferi şi a plecat. A revenit a doua zi şi în zilele următoare. Ne-am împrietenit. Ulterior, am aflat că Miţa, aşa i-am spus, este primită, hrănită şi îngrijită de încă trei din cele şapte familii din bloc, dar în special de o doamnă de la etajul II. Timpul a trecut, Miţica îmi făcea vizite zilnice, mânca, dormea şi pleca. Nu putea fi ţinută numai în casă, nu avea stare.
Ca să-mi arate recunoştinţa sa, în două rânduri mi-a adus cadou un şoricel prins de ea pe afară. Ce mândră era de ceea ce făcuse! Mi-l depusese sub noptieră ca să am ce mânca - gândea ea - în zilele de restrişte. Într-o dimineaţă de mai, o văd neobişnuit de agitată, alerga dintr-un colţ în altul al camerei şi parcă voia să ne spună ceva foarte important. Şi, într-adevăr, era foarte important. În cursul nopţii, Miţica coborâse în balconaşul meu şi făcuse două pisicuţe: una albă cu pete negre (ca un dalmaţian) şi alta neagră complet, cu o mică pată albă pe piept. Le-am instalat tot pe balcon (luna mai din 1994 era mai călduroasă decât normal) într-o cutie de carton, cu păturica şi cârpele aferente. Era o minune să le vezi cum cresc, cum fac ochi, cum se joacă. Miţica era o mamă model. În cursul zilei, mutam cutia cu pisicuţe în aşa fel încât să nu fie în plin soare, dar nici să nu le plouă sau să le fie frig noaptea. Desigur, grija cea mai mare îi revenea Miţei, care le alăpta şi le curăţa. Sunt un mare iubitor de muzică, însă în viaţa mea nu am auzit un sunet atât de suav, de gingaş şi de cald ca cel scos de Mi
