Începe un alt an şcolar. Cum nu mai pricep nimic după atâtea reforme, nu pot face apel decât la istorie. Odinioară, România a avut oameni capabili, însufleţiţi de datorie, nu doar de ciolan. Unul dintre aceştia a fost Spiru Haret, ministru al instrucţiunii publice.
Învăţătorii l-au iubit, l-au adorat. Pamfil Şeicaru susţine că "nu a existat ministru al şcoalelor sau om politic român care să fi întreţinut o atât de activă şi întinsă corespondenţă ca Spiru Haret. Am văzut scrisori trimise de Haret. Toate începeau, invariabil, cu "Frate Învăţător". Aceste scrisori, învăţătorii le păstrau cu sfinţenie, lângă icoană. Era un act de credinţă, mărturisirea unei legături de altă natură decât de vulgaritate politică. Ţinute la icoană, îmbibate cu miros de busuioc, scrisorile rezumau toată acţiunea de însufleţire a "haretismului". Şi istoricul Ion Bulei scrie că Haret, din îndemnul inimii, ţinea să răspundă personal oricărui învăţător care i se adresa direct. Iscălea întotdeauna cu "al dumitale devotat".
E lesne de înţeles ce simţea învăţătorul căruia i se adresa astfel. Simţea că este util societăţii, că cineva din lumea înaltă, de acolo de la Bucureşti, e interesat de el, de munca lui. Iar Haret o făcea din suflet, nicidecum din interese meschine, de politician! Nu-i aşa că vă place mai mult România de odinioară? Cea din istorie?
Naţionalismul sau patriotismul românesc e cât se poate de ciudat. Doar la confruntările sportive, de genul meciului de fotbal România-Ungaria, se umflă demnitatea în noi. În rest suntem convinşi că toţi vecinii ne vor binele din lume. Ne înjurăm ţara, o blestemăm şi suntem convinşi că revizionismul este o vorbă proastă. Căci nu se poate să ne ia Transilvania în spate şi să fugă cu ea cum îmi explica un celebru jurnalist.
N-am nimic cu poporul maghiar, dar obsesiile Trianonului şi dorinţa asta maniacală de autodeterminare nu au di
