Georges Simenon,"Integrala Maigret", vol. I - 952 p; vol. II - 928 p., traducere de Nicolae Cons­tantinescu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40).

Amatorii de romane poliţiste (şi mai toţi suntem) au de ce să se bucure: Editura Polirom a decis să pu­blice în 10 volume toate cele 75 de romane şi 28 de povestiri ale lui Simenon care îl au ca protagonist pe comisarul Maigret. Deocamdată au apărut primele două, însumând 17 romane scrise în anii '30, un regal de aproape două mii de pagini pasionante, uşor de citit şi care ţi-l transformă pe Maigret într-o cunoş­tinţă apropiată, un fel de rudă dragă. Căci comisarul nu are, de la un roman la altul, doar o prezenţă constantă - un bărbat trecut de tinereţe, masiv, placid, taciturn, cu pipă şi melon, gata oricând să bea un păhărel, ci şi o concepţie anume despre meseria lui şi despre lume. Cu un mare interes, simpatetic, pentru oamenii obişnuiţi, în pielea cărora încearcă să intre, Maigret are mai multă încredere în fler decât în tehnicile criminalistice şi în capacitatea de înţelegere decât în justiţie. "A înţelege, nu a judeca" pare să fie deviza lui (şi a lui Simenon) şi de aceea nu crima îl interesează în primul rând, ci cri­mi­nalul, relevat şi el ca o victimă: a so­cietăţii, a faptului că a fost prost do­tat pentru lupta cu viaţa, că împre­jurări nefaste i-au alterat raţiunea. Rezolvarea enigmei nu înseamnă pentru comisar găsirea asasinului şi descoperirea logică a modului cum a procedat, ca în cazul lui Sherlock Holmes al lui Conan Doyle sau al lui Hercule Poirot al Agathei Christie, ci înţe­le­gerea crizei disjunctive, a tensi­unilor care împing un ins oarecare în tragedie. De fapt, în ro­manele poliţiste ale lui Simenon nu există mari vino­vaţi, monştri sadici, personaje detestabile. Subiectul lor e întotdeauna omul comun, mediocru, ajuns într-o situaţie de criză. Fie că e vorba de o rup­tură cu viaţa lui