Când vine vorba de aruncat praf în ochi sau a face o treabă doar de circumstanţă, românul este maestru. Dăm alocaţii universale iniţial mari şi apoi mici, avem deduceri ridicol de mici pentru copiii aflaţi în întreţinere şi apoi ne mirăm ce impact demografic au aceste măsuri de redistribuire a veniturilor. Asistăm pasivi la scăderea populaţiei, atât urmare a naşterilor tot mai puţine, cât şi a plecărilor în străinătate, cu pericolul de a asista la prăbuşirea sistemul de asigurări sociale pe termen lung.
În conformitate cu prevederile Legii 61/1993 republicată şi OUG 124/2011, toţi copiii cetăţeni români, străini sau apatrizi care domiciliază în România au dreptul la alocaţie de stat în cuantum de 200 lei/lună până la vârsta de 2 ani şi 42 de lei lună (84 lei pe lună în cazul copiilor cu handicap) până la vârsta de 18 ani.
Pentru a beneficia de alocaţie, copiii trebuie să urmeze o formă de învăţământ. De altfel, ei pot primi suma aferentă şi după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă urmează cursurile profesionale sau liceale, până la finalizarea acestora (cu condiţia să nu repete anul şcolar decât dacă motivele sunt de natură medicală).
Din 2012, cuantumul alocaţiei de stat pentru copii se raportează la indicatorul social de referinta (ISR, stabilit la o valoare de 500 lei), după cum urmează: pentru copiii de până la 2 ani (sau 3 ani pentru copilul cu handicap), alocaţia de stat este 0,4 ISR; pentru copiii cu vârsta între 2 şi 18 ani, alocaţia de stat este 0,084 ISR; pentru copilul cu handicap cu vârsta cuprinsă între 3 şi 18 ani, alocaţia de stat este de 0,168
ISR.
Argumentaţia teoretică, cum că sumele acordate de stat ar fi un drept universal al copilului, are o hibă foarte uşor de decelat. Aceasta constă în modificarea bruscă, cu un raport de aproape 5 la 1, între vârsta de 2 ani şi vârsta de 3 ani a copilului. Ceea ce, corelat cu durata
