Titlul Umbra noastră cea de toate zilele nu este o metaforă, cum poate am fi tentaţi să credem, ci un adevăr ilustrat de la prima la ultima pagină a acestei cărţi în care documentarea şi literatura împreună dau seama despre cât de lung şi dibaci era braţul securităţii, cât de ubicuă vigilenţa sa. Subtitlul precizează: „Un DUI ca toate celelalte“, adică un Dosar de Urmărire Informativă, nimic mai mult, pentru că asta spune tot. E o temă despre care s-a scris şi, cu siguranţă, se va mai scrie şi cineva s-ar putea întreba, nu fără un anume temei, la ce bun. Se ştie prea bine că tot reprezentanţii acestui serviciu(!?) sunt acum în posturi de conducere sau au pornit afaceri mari. Se mai ştie, de asemenea, că acest tip de instituţie nu este o invenţie a socialismului, că a existat şi va exista, chiar în forme mai rafinate şi perverse decât cele din „1984“ . Atunci, la ce bun o asemenea apariţie care nici măcar nu vine în întâmpinarea goanei după senzaţional de care se pare că nu dăm semne de oboseală? De ce aceste însemnări care o recomandă? Mai întâi din conştiinţa unei datorii pe care o avem faţă de toţi cei care au fost victimele acestei forme de teroare într-o magistrală lecţie de demnitate pe care nu am reuşit să o înţelegem şi cu atât mai puţin să ne-o însuşim. În cartea lui Virgil Răzeşu nu întâlnim nici urmă din acele metode „clasice“ ale securităţii româneşti şi dacă nu ar fi fost fireasca sa curiozitate de a-şi cunoaşte „dosarul“, faptele s-ar fi strecurat pe nesimţite în anonimatul atâtor altora. Dar, cum scrie Nicolae M. Constantinescu, în Prefaţă, „Lucrurile nu trebuie lăsate la voia întâmplării şi adormite odată cu trecerea vremii pentru că, aşa cum am început să fim informaţi de ticăloşiile pe care le-au suferit în închisori oameni nevinovaţi, la fel trebuie să cunoaştem şi agresiunile aduse unor oameni aflaţi în stare de libertate, de aceleaşi