De câteva zile, Capitala se află sub „asediul“ Festivalului „George Enescu“, ajuns la ediţia XXI, propunând, timp de aproape o lună, un program încărcat, cu multe suprapuneri (ca de obicei), cu repere extrem de tentante sau… mai puţin, aşa încât imaginea valurilor de spectatori care se deplasează „in corpore“ de la Ateneu la Sala Palatului (şi invers) va redeveni cotidiană, chiar dacă unii încep să simtă deja oboseala. Spre deosebire de alte ediţii, de această dată a fost un debut „în forţă“, cel puţin prin alăturarea unor nume „grele“, Sala Palatului dovedindu-se neîncăpătoare pentru toţi cei care au dorit să-i reasculte pe Daniel Barenboim şi Radu Lupu, în compania Staatskapelle Berlin, într-un repertoriu divers şi ofertant. Ca un gest de firească eleganţă, prima lucrare abordată a fost Rapsodia II de Enescu, într-o concepţie dirijorală surprinzătoare, linia amplă a melodiilor lirice, fiind fragmentată ca într-un dans din cu totul alte zone geografice, aşa încât – pentru a câta oară? – am constatat că o partitură poate fi prezentată în varii moduri, ajungând uneori să sune a… altceva, ca într-o ciudată „recitire“. A urmat Concertul nr. 4 de Beethoven, pe care mă aşteptam ca vestitul pianist Radu Lupu să-l cânte în spirit mozartian, dar parcă totuşi ar fi trebuit şi câteva planuri contrastante, nu doar o parcurgere în piano, reliefând pasajele (ca să nu le spun game) multiple, cu o anume detaşare, orchestra urmându-l cu rigoare, deşi mă întrebam cum ar fi rezolvat discursul solistic pianistul Barenboim, mult mai temperamental şi incisiv de obicei. Dar şi a doua zi am regăsit aceeaşi manieră rafinată şi prioritar în piano, cu momente superbe în pianissimo, dar cu o uniformizare incredibilă a Publicitate celor trei secţiuni ale Concertului nr. 10 pentru două piane de Mozart. Într-o remarcabilă coordonare sub aspect ritmic şi interpretativ, cu un tuşeu rotund şi