Receptând din toate părţile semnale de îngrijorare privind deteriorarea convingerilor pro-europene ale cetăţenilor Uniunii şi expansiunea mişcărilor de protest, preşedintele Comisiei Europene a lansat recent, prin discursul anual State of the Union, campania pentru restabilirea încrederii în instituţiile de la Bruxelles şi pentru chemarea alegătorilor la votul din 22-25 mai 2014. Ambele dimensiuni politice sunt, se pare, în pericol: atât credibilitatea (atractivitatea) Uniunii Europene pentru naţiunile care au traversat anii grei ai crizei de după 2009, cât şi rata de participare a cetăţenilor la scrutinul pentru Parlamentul European. Cel mai probabil, acesta a fost ultimul discurs „despre starea Uniunii” rostit de preşedintele Barroso, politicianul portughez urmând să împlinească anul viitor un deceniu de când se află la conducerea executivului european. Este, poate, interesant de reţinut (pentru criticii de stânga şi de dreapta ai acestuia) că traiectoria politică de succes a lui José Manuel Barroso a inclus şi apartenenţa la Partidul Comunist al Muncitorilor din Portugalia (ca activist al unei facţiuni maoiste), până în 1976, sau funcţia de prim-ministru al ţării sale, ca lider al social-democraţilor portughezi (orientare de centru-dreapta, în Parlamentul de la Lisabona, spre deosebire de restul Europei) în perioada 2002-2004. S-a adaptat tot timpul şi s-a făcut util vremurilor prin care a trecut.

Cum se prezintă Europa astăzi, la sfârşitul erei Barroso? Avansul partidelor eurosceptice sau de extremă dreapta, combinat cu o participare foarte redusă la vot, sub 30%, ar crea perspectiva sumbră, alarmantă a unei Uniuni care trebuie să se (re)legitimeze în faţa propriilor săi cetăţeni. Bun, niciodată n-a fost mare interesul pentru alegerile europene, dar absenteismul masiv ar înseamna întoarcerea spatelui, desconsiderarea mizei propuse şi a proiectului Uniun