Vechea aşezare montană cu un trecut care a lăsat în urmă cariere, temple, aşezări şi galerii romane, medievale sau tereziene, este comparabilă, la o scară miniaturizată, cu oraşul minier slovac Banska Stiavnica, sit UNESCO, care primeşte anual 800 de mii de vizitatori.
Respectând proporţiile, Roşia Montană ar putea ajunge să atragă zeci de mii de turişti anual, asta după investiţiile obligatorii (restaurările de galerii şi clădiri şi punerea la punct a infrastructurii turistice). Localitatea se află la doar 135 km de aeroportul din Cluj-Napoca şi la 250 km de autostrada M35 care se conectează la Debrecen cu sistemul rutier european.
Prezent şi viitor utopic
După deceniile de comunism (când s-a dinamitat partea superioară a masivului Cetate, cu cele mai spectaculoase excavaţii aurifere romane din Europa), mina s-a închis, lăsând în urmă sărăcie şi poluare. Sărăcia a fost de altfel o constantă a localităţii dintotdeauna, pentru că minerii au fost exploataţi de către toate regimurile istorice. De aceea, minerii noştri nu au deţinut niciodată palate şi castele şi nici nu au fost bogaţi din moşi-strămoşi. Doar că, după ce statul le-a confiscat în 1948 filoanele şi şteampurile, băgându-i la puşcărie şi transformându-i în cei mai săraci mineri ai Europei, i-a făcut să creadă prin anii 1960-1980 că o duc bine (doar pentru că aveau salarii mai mari decât alţi amărâţi din ţara asta, muncind însă în condiţii cumplite şi fără a avea posibilitatea să-şi cheltuie banii cum doreau).
În anii 1990, statul român s-a aliat cu o companie străină, promiţându-se continuarea exploatării aurifere, dând astfel speranţe foştilor mineri fără alternativă. Nici o secundă nu s-a pus la modul serios problema reconversiei profesionale şi orientarea comunităţii către turism, recalificarea solidă a foştilor mineri şi crearea unui viitor durabil pentru copiii acestora.
Mu
