Solista va interpreta astă-seară, la Sala Palatului, Concertul nr. 3 de Prokofiev, sub bagheta lui Vladimir Jurowski.
Interviu realizat de Cristina Rădoi
Anika Vavić (38 de ani) iubeşte arta rusă în general, pentru că „aşa a fost crescută” şi pentru că, mai apoi, intensitatea sentimentului a evoluat direct proporţional cu numărul artiştilor ruşi care i-au marcat destinul. Pianul a fost la început o provocare, mai apoi o motivare, la final devenind o pasiune vitală.
Nu este prima oară când veniţi în ţara noastră.
Este adevărat, sunt bucuroasă că revin la Bucureşti, aceasta după precedenta mea participare în Festivalul „George Enescu”, atunci când am fost invitată de maestrul Valery Gergiev să cânt împreună cu Orchestra Teatrului Mariinsky din Moscova.
Vă este familiară muzica românească, în mod special muzica lui Enescu?
Desigur! Îi cunosc foarte bine Sonata pentru pian; de asemenea, îi ştiu creaţia violonistică pentru că am câţiva prieteni, muzicieni români, în compania cărora creaţia enesciană este mereu un subiect de discuţie. Vorbim foarte mult despre Enescu, aflu multe despre el şi ajung să-i cunosc muzica pe care realmente o ador. În concertul de anul acesta însă, nu voi cânta Enescu, ci Prokofiev, Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în Do major.
Ştiu că nu vă sfiiţi să vă dezvăluiţi atracţia pentru compozitorii ruşi, inclusiv Prokofiev. De ce muzica rusă?
Da, aveţi dreptate: îi iubesc! Poate pentru că aşa am fost crescută. Poate pentru că prima carte de poveşti pe care mama mi-a dăruit-o atunci când am învăţat să citesc a fost o carte cu poveşti pentru copii scrisă Lev Tolstoi. Cred că de aici a început pasiunea mea pentru arta rusă, în general. Mai târziu, când aveam deja 12 ani, profesorul meu de pian mi-a dat să studiez o piesă de Prokofiev. Era primul meu contact direct cu c
