Revista „Nature” trage iarăşi un semnal de alarmă cu privire la dezastrul din cercetarea românească. Habar nu am cine va citi acest articol sau pe cine va interesa. Eu cred că pe nimeni.

Am citit, înainte de a trimite spre Dilema veche acest articol (22 august), o reacţie a domnului Răsvan Lalu, pe Contributors.ro. Probabil singura. Vor mai fi, poate, două-trei intervenţii şi subiectul o să moară aşa cum a murit de fiecare dată. E cald, e vară, e încă vacanţă, de ce ne-ar păsa de cercetare sau de educaţie? Şi apoi, la ce ne ajută atîta cercetare, atîta educaţie, cînd banii, singurul lucru care a ajuns să mai însemne ceva în lumea noastră de astăzi, se fac altfel, fără cercetare şi fără prea multă educaţie? Modelul reuşitei sociale nu prea mai are nimic de-a face cu educaţia.

Mă întristează (...) lipsa de reacţie a celor implicaţi în cercetare şi educaţie. O stare de inerţie şi de apatie profundă se aşterne peste tot şi toate.

Cercetător fiind, prins, aşadar, în lehamitea educaţională generală, nu plictisul domnului ministru Mihnea Costoiu mă deranjează, nu superficialitatea păguboasă a doamnei expert Ecaterina Andronescu mă irită, nici măcar blazarea mediocră a domnului ministru Remus Pricope nu mă surprinde, ci masa amorfă a cercetătorilor şi a universitarilor. „Lucrez“ – ca să folosesc un barbarism – în cercetare din 1999 şi predau în învăţămîntul superior din 2005, aşadar, se poate spune că am oareşcare experienţă. Nu multă, ci, acolo, cît să pricep unele lucruri. Şi, cum spuneam, nu dezinteresul celor mari, de pe arena politică, mă sperie şi mă întristează (de-aia au ajuns acolo, ca să fie dezinteresaţi!), ci lipsa de reacţie a celor implicaţi în cercetare şi educaţie. O stare de inerţie şi de apatie profundă se aşterne peste tot şi toate. Binecuvîntatele „lasă, bă, că merge şi aşa“, „ce-o da Domnul“ şi „dacă nu curge, pică“ au virusat şi aceast