"Uitarea este o treabă comercială"

- Iubită de o ţară întreagă înainte de Revoluţie, cu multe premii şi turnee naţionale şi internaţionale, ai dispărut aproape fără urmă de pe ecrane şi din concerte, precum s-a întâmplat cu atâţia şi atâţia co­legi din generaţia ta. Carmen, nu te-am uitat, ce mai faci?

- Până să-ţi răspund la întrebare, vreau să mulţu­mesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o să apar şi eu în paginile acestei reviste pe care o iubesc enorm. Nu ra­tez niciun număr, şi când regăseam câte un coleg in­tervievat în paginile ei, mă bucuram şi nutream spe­ranţa că într-o zi mă va suna şi pe mine cineva de la "Formula AS"... Cât despre ce mai fac... Este loc şi de mai bine, dar merg înainte. În fiecare di­mineaţă mă trezesc cu speranţa că noua zi va fi mai bună de­cât cea care a trecut şi că soarele va reînce­pe să lumineze şi stra­da mea... artistică. Cam pe acolo sunt, în general bine şi, foarte important, optimistă. Uitată? Sunt uitată nu­mai de cei care au dorit să mă uite, care m-au dat intenţionat la o parte. Dar eu simt zi de zi dragoste din partea oamenilor care mă salută pe stra­­dă, care mă recunosc, îmi zâmbesc şi se opresc să-mi zică o vorbă bună. La câte un eveniment la care sunt invita­tă, mă simt, de asemenea, la fel de iubită ca acum două­zeci de ani, mi se fredonează piesele şi simt oamenii a­proa­pe de mine. "Uitarea" de pe ecrane sau în concerte este o treabă comercială, care nu are nicio legătură cu partea sentimentală, cu inima ad­mi­ratorilor. E adevărat că ge­ne­raţiei noastre, chiar dacă con­tinuă să trăiască din muzică, nu îi este uşor deloc. Dim­po­trivă. Viaţa noastră nu este ca a artiştilor din Occident, unde un cântăreţ care a cunoscut gloria acum treizeci de ani tră­ieşte şi azi în bunăstare, undeva, într-o vilă de lux, este solicitat la concerte şi este primit cu tot respectul pe care-l merită. La noi nu