În luna mai se împlinesc patru ani de când pensionarul Dezideriu Horvath din Braşov s-a împrietenit pe viaţă cu vulpea Lisa.
Era într-o zi senină de primăvară, când mergând la pădure să culeagă ciuperci, fostul tâmplar a văzut ţâşnind pe potecă un pui de vulpe. Era mică, roşie ca o flacără vie, şi s-a ascuns repede într-un tufiş. Dar d-l Horvath e văduv. Un bărbat care nu ştie cum să-şi omoare singurătatea, de când draga lui soţie, Ecaterina, l-a părăsit. Orice tovărăşie îi place, chiar şi aceea a unui mic animal. Ce-ar fi s-o îmblânzesc? - şi-a spus, şi i-a pus jumătate din mâncarea pe care o luase de-acasă într-un loc mai ferit. Pentru că fusese o primăvară ploioasă, d-l Horvath a venit de mai multe ori în săptămânile următoare să culeagă ciuperci. Şi ori de câte ori ajungea în pădure, nu uita să lase la locul ştiut câteva bunătăţi pentru micuţa Lisa. Ea le mânca şi fugea. A trecut un an până când vulpea i-a acordat încredere prietenului ei din oraş. Primul semn de "colaborare" a fost atunci când Lisa a ieşit să mănânce merindea, de faţă cu cel care i-o aducea. În săptămânile următoare, ieşea din tufiş imediat ce d-l Horvath îşi făcea apariţia. Acum, Lisa îi mănâncă din mână, se lasă mângâiată şi mârâie uşurel de plăcere când e scărpinată după urechi. În ce priveşte culesul ciupercilor din pădure, nasul ei ascuţit şi dibaci scoate la iveală de sub frunzele uscate adevărate "comori".
"Abia aştept să se facă vremea frumoasă, ca să-mi iau motocicleta şi să mă duc", spune d-l Horvath. "Când ajung la pădure, Lisa mea îmi iese-n întâmpinare imediat ce aude gălăgia motorului. Apoi se pune jos şi aşteaptă să o mângâi, scoţând nişte sunete ascuţite, ca un pui de căţel. O oră sau două, cât rămân în pădure, nu mai pleacă de lângă mine, iar când mă urc iarăşi pe motocicletă, mă priveşte cu spaimă şi-ngrijo
