Christian Zacharias, la pupitrul Orchestrei de Cameră din Lausanne, va dirija, vineri şi sâmbătă, la Ateneu, capodopere ale lui Wolfgang Amadeus Mozart, printre care: Concertele pentru pian nr. 15 şi nr. 23, Simfonia nr. 40, Serenada nr. 9
Articol realizat de Mihai Cojocaru
Wolfgang Amadeus Mozart.Simfonia concertantă, în Mi bemol major, pentru vioară, violă şi orchestră KV 364. Genul simfoniei concertante aparţine unei mode din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea, cultivată cu precădere la Paris. Nu întâmplător, Mozart a compus prima lucrare prezentată în această seară în 1779, la Salzburg, după întoarcerea din şederea prelungită în capitala franceză.
Simfonie sau concert? În contextul în care concerto grosso-ul baroc dispăruse, iar genurile clasice ale simfoniei şi concertului îşi separaseră net câmpurile estetice, simfonia concertantă părea o cale de mijloc, gândită să-i mulţumească atât pe amatorii de virtuozitate, cât şi pe partizanii interpretării în ansamblu. Acest veritabil dublu concert marchează începutul perioadei mature a creaţiei compozitorului austriac şi se diferenţiază vizibil de cele cinci concerte pentru vioară şi orchestră, scrise toate în 1775, la doar 19 ani.
De altfel, Mozart nu a mai revenit niciodată la vioară ca instrument solist, acordând în schimb o importanţă din ce în ce mai mare violei, aşa cum o demonstrează poziţia egală cu aceea a viorii, atribuită în Simfonia concertantă, precum şi extraordinarele cvintete de coarde. Lucrarea cucereşte prin maniera curgătoare a dialogului dintre solişti, prin susţinerea solidă a orchestrei, prin cadenţele notate în detaliu şi printr-o parte secundă, Andante, care se ridică la nivelul oricărei mişcări lente în modul minor din opera lui Mozart. Poate că aici, precum în Sonata în la minor pentru pian, compozitorul trădează un episod autobiografi
