Stimate domnule Zamfiroiu,

Cum v-aţi simţi dvs. dacă un prieten v-ar invita să petreceţi ceva timp cu el, într-o altă ţară, şi cînd să ajungeţi acolo, aţi primi un telefon de la o altă cunoştinţă care v-ar spune: „Ştii, eu îţi plătesc avionul, deci pentru astatrebuie să vii şi la mine să-mi faci gratis de mîncare într-o seară“? Dacă puteţi recupera sentimentul de frustrare în faţa unei asemenea situaţii ipotetice, atunci ştiţi cu siguranţă şi cum m-am simţit eu primind un anume telefon, din partea directoarei Institutului Cultural Român de la New York, într-o zi de luni, la ora 23.45. Doar că eu nu mă duc la prieteni, ci într-o rezidenţă pe care am obţinut-o în urma unei competiţii, să-i zicem, strînse (au fost 127 de aplicaţii, sînt 18 burse), organizate de una dintre organizaţiile americane cele mai reputate în materie de schimburi internaţionale – CECArtsLink. Nu mă suna o cunoştinţă, ci o instituţie a Statului român desemnată să susţină reprezentarea internaţională a artelor româneşti, nu trebuia să fac de mîncare, ci un eveniment public, iar rezultatul întregii tărăşenii a fost ruperea parteneriatului, vechi de şapte ani, dintre ArtsLink şi ICR, pe motiv că americanii „n-au respectat procedurile“. Aş putea să citez organizaţia americană şi să spun că, astfel, arta românească a pierdut un susţinător de încredere al său – Institutul Cultural Român însuşi –, dar n-o s-o fac. Nu ştiu detaliile concrete ale ruperii parteneriatului şi nici nu mă interesează foarte mult – e treaba dvs., dle Zamfiroiu, să le aflaţi, dar perspectiva mea, ca persoană implicată în domeniul artelor, trebuie să v-o comunic. Scrisorile deschise sînt un artificiu retoric şi, în mod evident, în cele mai multe cazuri, nu aşteaptă nici un răspuns. În calitatea mea de critic, curator de artele spectacolului şi cetăţean român, sînt obişnuită cu formula „cîinii latră, caravana trece