- Etajul zece al unui apartament bucureştean. Păzit de cei doi motani, scriitorul Ştefan Agopian stă relaxat pe-un fotoliu, cum stau în cărţile sale personajele moleşite de lene şi de zăduf. Spirit hâtru şi ironic, descins parcă din spiţa boierilor de câmpie, a hotărât, anul trecut, să se lase de scris. Nu doar de proză, pe care a abandonat-o cu ani în urmă, ci şi de scrisul pentru gazete, care i-a mâncat mai bine de două decenii din viaţă. Un interviu despre literatură şi despre bucuria de a nu da socoteală nimănui, cu unul dintre cei mai iubiţi prozatori contemporani -
Cuvintele copilăriei
- Se zice că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Cu ce vă umpleţi dimineţile, domnule Agopian?
- Dacă mă întrebai acum 20 de ani, ţi-aş fi răspuns că le încep cu cafea. Când eram tânăr, primul lucru când mă trezeam, aşa chior de somn cum eram, era să merg să-mi fac cafeaua, pe care o beam pe stomacul gol, cu vreo zece ţigări alături. Mă învăţasem aşa, de tânăr, îmi intrase în cap că scriitorii trebuie să bea cafea şi să scrie. După nişte ani, cafeaua a început să-mi facă rău, şi am renunţat la ea. Acum mă trezesc, îmi fac un ceai negru, mă aşez în fotoliu, beau două, trei căni mari şi pufăi din ţigara electronică (fiindcă m-am lăsat şi de tutun). Câteodată, mă mai apucă spaima şi dau fuga la oglindă să văd dacă nu cumva, de la atâta ceai, mi s-au făcut ochii ca la chinezi. (râde)
- Când colo, în oglindă daţi de un armean cu sânge oltenesc.
- E adevărat că am copilărit la Craiova, unde maică-mea mă trimitea la maică-sa, fiindcă n-avea chef să aibă grijă de mine. Dar bunica asta a mea nu era olteancă, era bănăţeancă venită la Craiova după 1918. Ţinea cu bunicul o băcănie, erau de meserie frânghieri. La Bucureşti, stăteam pe Moşilor, colţ cu strada Făinari. Mătuşile armence care mă creşteau nu vorbeau însă armeana, vorbe
