De cîţiva ani, mă gîndesc dacă nu cumva ar fi legitim din punct de vedere artistic ca cineva să se gîndească să pună în scenă Requiem-ul lui Verdi. Într-atît de operatică mi se pare muzica în sine, dar şi relaţia muzicală dintre vocile soliştilor, dintre voci şi cor, dintre orchestră, voci şi cor, încît aş găsi foarte potrivită o montare scenică. Este, de altfel, singurul Requiem pe care îl cunosc şi care mi-a provocat un asemenea gînd.

Geniul lui Verdi a înţeles că Requiem-ul este, mai ales, tămăduitor pentru sufletele noastre sfîşiate de durerea pierderii cuiva. Spre deosebire Requiem-ul lui Mozart, care te scoate din lumea aceasta şi te face să vezi pur şi simplu sufletele duşilor plutind, sau de cel magnific al lui Berlioz, care te scoate cu totul din cele bisericeşti şi este, mai degrabă, un oratoriu eroic, Requiem-ul verdian se păstrează undeva la mijloc. Eşti cu un picior în biserică şi unul în afara ei – aşa cum sîntem mai toţi, în fiecare zi a vieţii noastre.

Requiem-ul, se ştie, este o slujbă religioasă pentru sufletul răposaţilor. Mulţi compozitori (Verdi este doar unul într-un şir lung şi prestigios) au încercat să extragă Requiem-ul din canonul bisericesc şi să-l livreze muzicii lumii. În fond, grija pentru sufletele aproapiate care s-au dus nu e doar a preoţilor şi nu se manifestă doar în biserică. Şi dacă recunoaştem că grija pentru orice suflet dus este, un pic măcar, şi grija pentru sufletul nostru cînd i-o veni vremea să se ducă, atunci înţelegem imediat de ce Requiem-ul a devenit aproae un gen muzical în sine, de mare atractivitate pentru compozitori şi public.

În general, compozitorii au preluat textul latinesc slujbei religioase, precum şi structura clasică a slujbei şi le-au adăugat muzica. Spun ”le-au adăugat”, pentru că muzica este, în slujba religioasă, doar un suport adecvat pentru cuvînt. Preluat de compozitori, dus în reg