Orice părinte îşi doreşte să aibă copii ascultători, care urmează indicaţiile fără să comenteze. Dar acest tip de educaţie poate avea asupra viitorului adult o influenţă negativă.

Orice părinte este mândru când i se spune că are un copil cuminte, dar obedienţa nu ar trebui să fie un obiectiv educaţional. Această teorie a fost lansată de americanul Alfie Kohn, specialist în comportament uman, în cartea „Unconditional Parenting. Moving from Rewards and Punishments to Love and Reason“ .

„Atunci când îi întreb pe părinţi ce fel de om şi-ar dori să devină copiii lor, niciunul nu-mi răspunde că ar vrea să fie supus şi ascultător. Toţi vor să crească oameni fericiţi, siguri pe ei, independenţi, generoşi. Dar un copil educat să nu iasă din cuvântul adultului se va transforma într-o persoană lipsită de iniţiativă şi de curaj, care va aştepta să primească îndrumări de la alţii“, este de părere Kohn.

Această obedienţă poate deveni o problemă mai ales la momentul adolescenţei, când obişnuinţa de a urma indicaţiile altcuiva îi poate pune în situaţii riscante. „Aceşti tineri vor fi atraşi de personalităţile puternice, de lideri, pe care îi vor urma chiar dacă exemplul oferit va fi unul negativ“, avertizează Kohn.

Important este ca în primii ani de viaţă copilul să fie ascultat de părinţi, chiar dacă adultul trăieşte cu convingerea că are întotdeauna dreptate. Copilul trebuie să înveţe că părerea lui contează, că este ascultată şi că merită un răspuns, chiar dacă nu va fi întotdeauna cel pe care îl aşteaptă.

Înrădăcinarea sentimentului de supunere

Nu este greşit să obiectăm atunci când avem dreptate, iar copilul are nevoie să înţeleagă că poate şi trebuie să-şi susţină punctul de vedere. „Un părinte nu ar trebui să-i cultive copilului sentimentul de supunere, pentru că astfel se înrădăcinează ideea că nu are un cuvânt de spus şi că nu are