Istoria se repetă! Nici unul dintre echipierii Naționalei de fotbal nu era barem născut în 1965, așa că prea multe n-au de unde să știe despre meciul pierdut cu Turcia, la Ankara. Probabil că-și mai amintește câte ceva Gică Popescu – pe atunci, era președintele Federației. Gazetarii români aflați în tribună (Aurel Neagu, Ion Chirilă, Eftimie Ionescu) s-au călătorit în lumea celor drepți, acolo unde toți se califică, fără baraj, în finala Judecății de apoi.

Oficiam la microfonul transmisiei din capitala Turciei. Pentru accederea în grupele Campionatului Mondial ne luptam și atunci, dar eram, cum se spune, „pe cai mari”. Turcii o încasaseră rău de tot cu cehoslovacii: 0-6 la Istanbul, așa că meciul cu noi a fost mutat, tactic, la Ankara. Echipa gazdă traversa una dintre cele mai negre perioade din întreaga sa existență, așa că toate pronosticurile (mai ales după catastrofa cu Cehoslovacia) dădeau România drept sigură (și singură) câștigătoare. Numai că turcii au păstrat din echipa umilită la Istanbul un singur jucător – Fevzi.

În rest, o formulă, am putea spune, complet nouă, cu debutanți în Națională. Selecționata noastră, poreclită „echipa ziariștilor”, era alcătuită, la cererea insistentă a presei, pe scheletul echipei „Rapid” (care, acum, orbecăiește prin cotloanele diviziei B…), dar nu lipseau Pârcălab, V. Alexandru și alte câteva prețioase „plombe”, sub privegherea antrenorului petrolist Ilie Oană. Pe vremea aceea, nu prea existau cabine de transmisie, așa că, la Ankara, m-am pomenit așezat, cu microfonul în brațe, în mijlocul tribunei cu turcaleți exuberanți – un vacarm de nedescris, abia îmi auzeam propriul glas… Dar de ce spuneam că istoria se repetă? Fiindcă, deși jucam în deplasare, eram creditați cu superioritate netă și se aproximau doar proporțiile scorului, evident, numai și numai în favoarea noastră. Atunci am auzit pentru întâia oa