Peste puţin timp, maidanezii se vor întoarce pe stradă pentru că afacerea a mers bine şi trebuie să continue. În fond, miza nu este eutanasierea maidanezilor, ci eutanasierea unei afaceri. Prezenţa câinilor vagabonzi pe străzi este nucleul unei afaceri, iar purtarea discuţiilor în terenul moralei sau al ideologiei e de natură a acoperi adevărata problemă. Fiecare primărie de oraş a avut în ultimele două decenii fonduri pentru gestionarea maidanezilor şi în fiecare an numărul acestora a crescut. În mod firesc, cu cât mai mulţi maidanezi, cu atât mai mare necesarul de fonduri şi mai bogat pachetul de promisiuni electorale. Maidanezii au fost şi sunt o afacere ce exploatează pasiunea pentru câini a unora dintre semenii noştri. Însă nu este vorba de o pasiune prea puternică, ce să se lase cu luarea acasă a patrupedelor, ci de una mai moderată, pe care aceste persoane doresc să le-o întreţină autoritatea publică, organizaţiile ce se ocupă cu protecţia animalelor şi răbdarea celorlalţi. Singurele părţi câştigate din acest triunghi al culpei (autorităţi-organizaţii-iubitori de animale pe bani publici) sunt primele două. De aceea ţipă ca din gura dulăilor. Cea mai la vedere dovadă a acestei afaceri este reacţia Primăriei Bucureşti, care a oferit pentru fiecare maidanez adus la padoc câte 215 lei. O avere! Iar printre câştigătoarele licitaţiei nu sunt firme sau organizaţii de profil, ci trei firme ce se ocupă cu alte lucruri. Furt pe faţă! Dacă aş fi bucureştean m-aş apuca îndată de lucru şi aş câştiga într-o lună de hinghereală cât în trei ani de lucru la catedră. În afară de acest lucru clar, sunt cel puţin două elemente neclare. În primul rând, de unde ştie Primăria Bucureşti care maidanez este bucureştean şi care nu, că maidanezii nu au cărţi de identitate? Astfel, în Bucureşti se vor auzi în curând câinii din Giurgiu. În al doilea rând, cum se poate stabili că un câine