Odiseea înmatriculării unei maşini la mâna a doua cere mult timp, nervi, bani şi un morman de hârtii. În România, să-i faci acte în regulă unui autoturism vechi seamănă cu înmatricularea unei navete spaţiale.
Bănuţi, bănuţi, bănuţi
Trebuie să „faci frumos” la fisc, la percepţie (taxe şi impozite locale), la RAR, la Poliţie, să vizitezi o dactilografă, o unitate CEC, un chioşc de copiat acte, o firmă de asigurări. Portofelul trebuie să fie la îndemână, ca şi aprobarea de concediu, în cazul fericit în care ai un serviciu. Nici un act important nu se obţine în aceeaşi zi. Dacă vânzătorul şi cumpărătorul stau, de exemplu, în sectoare diferite, treaba devine mult mai distractivă, căci fiecare este cu fiscul şi percepţia lui.
Totul trebuie să fie atât de complicat pentru ca statul să poată ciuguli cât mai mulţi bănuţi la fiecare pas. La Direcţia de taxe şi impozite locale cei doi (vânzător şi cumpărător) rezolvă problema impozitului şi achită eventuale amenzi sau dări neplătite. Tot aici se poate plăti taxa de înmatriculare. Este vizat contractul de vânzare-cumpărare. Dar, nu se pot face toate în aceeaşi zi.
La Fisc se obţine certificatul fiscal şi se lămureşte taxa de mediu. Chiar dacă taxa a fost plătită trebuie obţinută dovada acestei plăţi. Dacă maşina ajunge la al treilea-patrulea proprietar şi s-a făcut de două ori dovada că taxa de mediu s-a plătit, nu contează. În cazul în care fostul proprietar a prins vremuri mai bune şi n-a achitat vreo taxă de mediu, situaţia este gravă: sumele pot depăşi, în unele cazuri, valoarea autoturismului în discuţie.
Identificare la nesfârşit
La Registrul Auto Român lucrurile sunt şi mai interesante. Înainte de şapte-zece zile nu se poate obţine o programare. Identificarea trebuie făcută ori de câte ori maşina îşi schimbă proprietarul. Împreună cu Inspecţia Tehnică Periodică, identificarea costă puţin
