Iisus în Maestrul şi Margareta
“- O carieră de peste patru decenii, fără eşecuri. Eşti un învingător. Va veni momentul în care va trebui să părăseşti această scenă…Ţi-e frică?
- Da, mi-e frică. Mulţi oameni îşi doresc să moară în somn. Dar eu aş vrea să ştiu când mor, chiar dacă m-aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau să o văd, să o simt.
Am să plec, totuşi, cu regretul că nu am copii. Eu am considerat că înainte de toate e arta mea. Acum, îmi dau seama că aş fi avut timp şi pentru artă şi pentru copil. Dar e prea târziu. Oi vedea cum m-oi descurca. Vorba ceea: fiecare moare singur. Kazantzakis spunea: «Pământul e femeia care aşteaptă să fie fecundată de ploaie, de apă. Şi deasupra tuturora – măria sa Soarele». Probabil că, atunci când voi fi pământ, voi simţi şi mai bine mângâierea apei şi mângâierea Soarelui...” - este mărturisirea actorului, cu care am încheiat cartea “REGELE SCAMATOR – ŞTEFAN IORDACHE”.
În Titus Andronicus, în regia lui Silviu Purcărete
Aşa cum a dorit, şi-a privit moartea în faţă. A cerut să i se aprindă o lumânare. A plecat la Domnul într-o zi mare – 14 septembrie 2008. Înălţarea Sfintei Cruci. O zi a durerii, a Răstignirii, dar şi a Luminii, a bucuriei Învierii.
Când l-am cunoscut am descoperit un om „cu o inimă caldă şi un cap rece“. Un artist cu multe ascunzişuri, cu un labirint interior foarte special, greu de definit. Un actor care nu poate fi disecat. Nici măcar de prieteni sau parteneri. Ştia să se uite la un copil, la o femeie, la o floare, să trăiască fericit într-o curte cu iarbă şi pomi. Se închidea repede când nu-i plăcea un lucru. Când se deschidea, ochii, felul cum râdea te urmăreau. Avea un rictus fermecător, numai al lui. Obsedat de singurătatea sa, avea o nevoie disperată de solidaritate şi prietenie. Uneori era greu de înţeles şi de suportat. Am fost alături la
