În 2012 a apărut la Cartea Românească placheta de poeme ,,Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul”, semnată de Bogdan-Alexandru Stănescu, apariţie ce a fost semnalată ca ,,bizară” de unii critici, de alţii ,,emfatică” sau, pur şi simplu, ,,ratată”, dacă nu atacată cu vehemenţă.

După ce a publicat în 1999 un grupaj de versuri în ,,Luceafărul”, ,,Au urmat pentru mine, spune autorul (pe ultima copertă), doisprezece ani de lupte pe care le-am dus fie cu propria umbră (majoritatea), fie cu cele înconjurătoare. În vara lui 2012 m-am hotărât să distrug tot ce strânsesem în acest timp şi, sub impulsul unei manii dionisiace şi totuşi livreşti, mi-am reclădit zidurile de apărare. Volumul acesta, debutul meu, e despărţirea de dansul orgiastic, de verbozitatea tinerească (…). Poate fi ultima pauză a sufletului înaintea înfruntării unei cărări fără întoarcere”.

În fond, este cartea unui critic şi teoretician – sunt nu puţini în istoria literară –, ce îşi prelungeşte, îşi contaminează creaţia cu propria atitudine faţă de ea. Trebuie menţionat că Bogdan-Alexandru Stănescu publică şi scrie critică literară în care dezavuează poezia minimalistă, afirmând: ,,nu poţi scrie poezie povestind drumul de acasă la alimentară şi înapoi”. Şi excesul de biografism, când în jurul Eului e înfăşurată mantia percepţiilor mereu paralelă cu realul.

Totuşi, cartea degajă angoase, conştiinţa efemerului, textualitate şi spirit ludic sub presiunea culturalului într-o regie a gramaticii postmoderne. În fine, poemele acestei cărţi vor să se delimiteze, dar să şi sugereze un alt drum în amalgamul doctrinar al poeziei tinere.

Inteligent, cult, Bogdan-Alexandru Stănescu proiectează pe fundalul mitologiei, al măreţiei ei, atotputernicia perisabilităţii, ceea ce reclamă lamura rece şi tragică a efemerului din însăşi substanţa speranţei doritoare de sine până la ideea ultimă.