La momentul naşterii ei, viziunea lui Victor Hugo asupra Statelor Unite ale Europei constituia doar o profeţie şi un program, lipsite de mijloace reale de înfăptuire imediată. Dorinţele teritoriale excesive ale lui Napoleon III şi realizările efective ale lui Bismarck vor decide altfel în această privinţă; Europa născută din naţionalismele post-revoluţionare este pulverizată de naţionalisme. Nici visul fratern din 1848, cu bazele sale politice prea vagi şi neînţelegerile sale naţionaliste prea reale, nici marele val socialist şi proletar dinainte de 1914 nu vor reuşi să constituie o unitate europeană în faţa războiului. Victor Hugo nu este încă altceva decât promotorul unui mit – care se va transforma, lent şi sacadat, într-un proiect politic real, intrând, în cele din urmă, în istorie.

Concepţia hugoliană asupra Europei este, aşadar, dublă: Europa originilor, a împăraţilor, a cărei istorie se poate scrie precum aceea a unui ansamblu deja constituit în mai multe reprize şi pentru care este suficient să treacă, odată cu progresul democraţiei, de la starea de proiect la aceea definitivă, dar şi Europa popoarelor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cu adevărat structurată de chestiunea franco-germană şi de echilibrele sau dezechilibrele post-revoluţionare. Ceea ce există mai utopic în Europa lui Victor Hugo vine din universalismul său de francez, purtător de naţionalism chiar dacă socialismul său este autentic universalist.

A supraestimat Victor Hugo rolul Franţei? N-a prevăzut el imensa dezvoltare a Americii? Bineînţeles. Scriitorul a crezut, în mod greşit, că naţionalismul şi cetăţenia europeană puteau merge împreună şi că sufragiul universal ar fi de ajuns, în mod concret, ca să construiască Europa, să opereze „o imensă limpezire”. Geniu şi utopie. Încheierea cărţii sale Rinul o spune exact: „Utopii, fie. Dar când nu pot fi uitate, când merg spre ace