Războiul civil din Siria persistă, dat fiind că Occidentul ezită. Democraţiile nu ştiu dacă regimul eventual instalat de insurgenţi nu ar fi mai rău decât cel actual. Economia globală dă palide semne de însănătoşire. O intervenţie militară masivă, fără acordul Consiliului de Securitate ONU, ar putea regionaliza conflictul, ridica preţul petrolului şi lovi, prin ricoşeu, relativa stabilitate post-criză. Faptul că trupele guvernamentale au folosit gaz sarin în suburbiile Damascului este documentat nu doar de inspectorii ONU sau de către serviciile secrete, ci şi prin mărturii directe, cu telefonul mobil. Cu toate acestea, pericolul ca utilizarea acestei arme barbare să se producă şi în alte state dictatoriale e mai "mic", aparent, decât costurile colaterale specifice unei intervenţii de genul celor asumate de comunitatea internaţională în Libia sau, cu ani în urmă, în Kosovo. Procesul deciziei pentru o intervenţie militară anti-Assad s-a împotmolit în parlamentul britanic, dar şi în congresul american, unde Secretarul de Stat John Kerry a primit un mandat limitat: intervenţie aeriană împotriva infrastructurii militare a regimului Assad, pe cel mult 90 de zile. Liga Arabă e divizată (ca deobicei), iar NATO a spus că nu se implică... Pe de altă parte, doar 11 state din G20 sunt favorabile unei acţiuni punitive imediate. Restul – în frunte cu Rusia şi China – se pronunţă pentru o tergiversare bazată pe ipotetica participare a beligeranţilor la negocierile de pace propuse la Geneva. Ne putem întreba, cu toată modestia: cum ar suna agenda discuţiilor ? Poate insurgenţa – formată din grupări islamiste radicale – negocia ceva cu guvernul Assad? După peste 100 000 de morţi şi distrugerea ţării, ar fi loc pentru aceste două săbii într-o singură teacă? Greu de crezut. În plus, ambele tabere au sponsori militari externi: Assad e sprijinit de Iran şi Rusia, în vreme ce insur