Plecăm decepționați spre al treilea obiectiv… Ulpia Traiana Sarmizegetusa, convinși că ne va plăcea mai mult, fiind cel mai mediatizat obiectiv. Când ajungem, parcarea e plină de mașini, iar mirosul de mici și grătare de la terasele instalate la intrarea în cetate ademenește turiștii flămânzi de atâta vizitat. Prețul la intrare este 5 lei, însă doamna de la bilete e vădit deranjată de aparatele noastre foto. Dacă vreți să fotografiați mai plătiți încă 15 lei, ne spune foarte acră. Noi întrebăm în glumă “De ce? Se distrug picturile, sau ce?”. Desigur gluma n-a fost prea bine primită și nici vorbă să înduplece taxatoarea. Lăsăm aparatele mai profi și luăm în buzunare doar “săpunierele”. Intrăm curioși în cetate. Turiștii sunt mai mulți ca în oricare loc vizitat până acum, însă ruinele sunt cam ciudate. Nu-ți poți da seama ce e vechi, ce e nou, ce e reconstruit. Ne dăm între noi cu părerea, doar deja suntem experți în arheologie dacică. Lumea își face poze cu vestigiile - obiectiv bifat. Veceuri de lemn ne invită cu ușile deschise să le vizităm, însă zicem pas - “mireasma” se simte încă de lângă ziduri. Un indicator ruginit ne arată direcția spre Forul Traian. Mergem pe un drum de-o parte îngrădit cu sârmă ghimpată care păzește o căpiță de fân, iar pe altă parte curți de-alea oamenilor. Turiștii se plimbă liniștiți pe uliță, amintindu-și de copilăria de la țară, de la bunici. Ajungem la for, tăbliile albe cu explicații și desene ce prezintă reconstituiri ale clădirilor din cetate te fac din nou să plângi când vrei să te documentezi pe soarele arzător. Aici pietre inscripiționate, de o frumusețe rară zac aruncate anapoda pe niste punți de lemn, dar care, datorită greutății mari pe care o au de îndurat și ploilor, s-au rupt. În plus, numerele de inventar scrise la loc vizibil cu vopsea verde pe inscripțiile romane îți lasă un gust amar, de treabă făcută parcă de mântuială