Piaţa Universităţii rămâne aşadar hârtia noastră de turnesol. Vechea lume românească dintre 1990 şi 2012 a luat sfârşit pe 8 septembrie 2013. Restul e doar inerţie.

În 1990, Piaţa Universităţii a lansat o serie de teme care ulterior au făcut carieră: anticomunismul; opoziţia la Ion Iliescu; ostilitatea (sau cel puţin neîncrederea) faţă de actualul PSD (pe atunci FSN), perceput ca un continuator direct al defunctului partid comunist; democraţia, înţeleasă în primul rând (şi aproape exclusiv) ca pluripartitism; simpatia faţă de partidele zise "istorice"; nostalgia după România interbelică (cu concentrarea exclusivă pe stilul de viaţă al burgheziei urbane mari şi mijlocii); revalorizarea spiritului religios (cu accentul aproape exclusiv pe mistica ortodoxă); orientarea pro-occidentală (mai degrabă ca opţiune strategică de politică externă decât ca internalizare a valorilor occidentale); începutul unei atitudini pro-capitaliste (care ulterior îşi va găsi reprezentarea politică în tinerii - pe atunci - de la PL '93).

Temele astea au generat treptat un consens social care s-a perpetuat timp de 20 de ani. Un consens de tip conservator, dacă ne uităm la teme, care a adus la putere Convenţia Democrată în 1996, Alianţa DA în 2004 şi a fost încă suficient de solid pentru a permite realegerea, la limită, a lui Traian Băsescu în 2009. Din punct de vedere politic, lucrurile au devenit problematice încă din 2005-2006, când imaginea lui Traian Băsescu a devenit ambiguă. Pe de o parte, unii au continuat să îl perceapă ca pe un simbol al acestui consens. Pe de altă parte, alţii l-au "excomunicat" pentru că a comis un păcat de neiertat: a încercat direct şi explicit să distrugă un partid istoric (PNL).

Ei bine, acest consens este astăzi complet destructurat. Dispariţia sa are mai multe cauze. Pe de o parte, unele dintre temele în jurul cărora s-a construit consensul