Roşia Montană ocupă cu intermitenţe scena vieţii publice din România de pe timpul guvernului Radu Vasile. Începutul a fost decizia încredinţării posibilei exploatări a zăcămintelor aurifere din regiune unei companii din Deva. Prin ordine de ministru (date la ministerul economiei de atunci) şi prin comercializări obscure de mai târziu, în joc a fost inclusă, însă, Roşia Montană Gold Corporation.

Compania aceasta s-a mobilizat pentru a crea un curent care să o avantajeze. Trei academicieni au tipărit o carte favorabilă RMGC, unii geologi au făcut expertize, câţiva istorici au dat avize, o seamă de jurnalişti au fost stipendiaţi, unii miniştri au devenit sprijinitorii proiectului, iar diplomaţi în post la Bucureşti, avocaţii lui. RMGC s-a instalat nu doar ca firmă ce face afaceri, ci ca reţea ce intervine, de pildă, în programul de guvernare din 2009, pentru ca, în 2013, guvernul să-i preia nevoile de reglementare spre a le ridica, prin Parlament, la rangul de lege. Abordarea din partea guvernului a evoluat de la conceptul iniţial, din 1999, al punerii în mişcare a unei firme autohtone capabile să acţioneze în interes general (fiind vorba de resurse importante ale ţării!), la transferul de bunuri de patrimoniu public unei firme fără istorie, de care acum guvernul se teme.

În balanţă sunt aruncate, la ora de faţă, o mulţime de argumente demne de atenţie, de către adepţii punerii în aplicare a proiectului RMGC şi de către adversari. Adepţii argumentează că prin acest proiect se asigură locuri de muncă într-o regiune fatal monoindustrială, că proiectul este deja semnat de reprezentanţi autorizaţi ai statului român, încât nu mai este cale de întors, că acest stat nu are capacitatea financiară de a face el însuşi investiţia necesară valorificării Roşiei Montane, că renunţarea la proiect ar pune România într-o lumină proastă în mediile internaţionale. Adversa