Pe 15 septembrie 2008, falimentul Lehman Brothers, una dintre cele mai mari bănci americane, cobora criza de la înălţimea sălilor de şedinţe ale zgârie-norilor de pe Wall Street în stradă, la omul de rând. Din acest moment, ceea ce fusese poate unul dintre cel mai bine păstrate secrete era pe buzele tuturor. Izbucnise o criză. Una atât de puternică încât nu am reuşit să ieşim nici astăzi din ea.

Astăzi, cum cobori din lift la etajul 40 al clădirii Time-Life din Centrul Rockefeller, logoul Lehman Brothers străluceşte în continuare la fel, de parcă nu ar fi distrus cândva lumea.

Tineri cu cravate sau fuste închise la culoare stau la birouri în jurul însemnului. Exact ca în orice altă bancă din lume, nu? Doar că, întâmplător, ei lucrează acum în locul în care, în urmă cu fix cinci ani, se putea vedea doar haos, panică şi disperare.

La momentul colapsului, Lehman avea active nominale în valoare de 600 de miliarde de dolari. Rămâne, până astăzi, cel mai mare faliment din istoria SUA, iar asta spune multe – nu orice faliment ar putea reuşi să întreacă scandalul Enron.

SUA au încercat să-i convingă pe britanici să cumpere Lehman

În Londra, era deja trecut de asfinţit când Alistair Darling, pe atunci ministrul britanic al Finanţelor, îl suna pe Hank Paulson, pe atunci Secretarul Trezoreriei Americane. Eforturile disperate pentru salvarea Lehman de la colaps se derulau de ambele părţi ale Atlanticului.

După ce americanii epuizaseră toate opţiunile posibile, şi cu doar câteva ore înainte ca bursele să înceapă şedinţa de tranzacţionare de luni, Paulson încerca să-l convingă pe Darling să aprobe preluarea măcar parţială a Lehman de către grupul bancar britanic Barclays. Condiţiile puse de britanici erau prea dure, iar afacerea a picat.

Nu mai era nici pe departe o surpriză, însă cu toate acestea