Am mai vorbit despre romantismul industrial, sintagmă care, pentru mine, înseamnă o stare de spirit, plus o colecţie impresionantă de poveşti, spuse de către meseriaşii de stirpe veche, în timpul pauzei pentru gustarea din fabrică, la un rom cu bere, la birt, sau la o degustare, la colţ de stradă.

Poate că nu ştiaţi, dar, pe vremuri, cea mai utilizată formă de plată pentru fuşeraiele făcute în fabrică, era litrul de ţuică. Dacă nu era timp să fie consumat în timpul schimbului, şi de cele mai multe ori nu era, meseriaşul care încasase plata în natură, îşi chema colegii pe o stradă lăturalnică, unde sticla era pasată în cerc, de la unul la altul, şi fiecare trăgea câte o înghiţitură, două. În acest timp se spuneau poveşti.

Să nu vă miraţi dacă aceste poveşti nu erau numai despre fotbal şi femei. Nu. Multe dintre amintiri erau despre lucrul în fabrică, despre muncitori şi şefi legendari, despre cât de apreciată era fabrica noastră şi, mai ales, despre „o epocă de aur”, în care muncitorii erau meseriaşi, iar şefii erau corecţi.

Poate, unora li se pare astăzi stupid, dar exista o mândrie nedisimulată privind apartenenţa la o fabrică şi un ataşament, care uneori se apropia de sentimentul de dragoste. Se povestea de câte un muncitor care scăpase dincolo de cortina de fier, să zicem în Germania, şi când a zis că lucrează la UCM Reşiţa sau la CSR, primul patron pe care l-a întâlnit, a vrut să-l angajeze pe loc, numai pentru prestigiul firmei în care era angajat. Se mai povestea despre legendara societate UDR (Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa), care era ca o mamă pentru toţi, pentru că şi angajaţii erau ca nişte fii harnici, disciplinaţi, conştiincioşi. Şi, mai ales, meseriaşi.

Era epoca romantismului industrial, romantism al cărui valoare au vrut să-l folosească şi comuniştii, stimulând ataşamentul emoţional al angajatului faţă d