Desigur, Yuja Wang şi Pittsburgh Symphony Orchestra sunt departe de Bucureşti acum: au dat, într-o săptămână şi ceva, alte cinci reprezentaţii, la Paris, Dusseldorf, Frankfurt, Lucerna şi Bonn. Eu, în schimb, n-am uitat încă spectacolul lor din 3 septembrie, din cadrul Festivalului Enescu: spatele gol al Yujei, într-o autentică simfonie a grupelor de muşchi puse în mişcare de degetele ei pe clape.
Şi n-o să uit prea curând nici plecăciunile ei numeroase, la aproape 180 de grade – dezarticulate, le-au spus unii, adorabile, le spun eu; plecăciuni, însemn al culturii în care s-a născut.
A fost o minune colorată această Yuja Wang în festival, o pianistă aparent firavă, dar cât de plină de vitalitate şi de forţă, într-o rochie scurtă şi strâmtă, de un portocaliu cald, roşiatic. Iar la Bucureşti, Yuja a interpretat un „şlagăr”: Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Piotr Ilici Ceaikovski; acel concert despre care povestea – într-un interviu pentru ziarul Festivalului – că e prima lucrare de Ceaikovski pe care a ascultat-o vreodată; dar pe care a evitat să o înveţe în adolescenţă. A înţeles mai târziu poezia somptuoasă a concertului pe care-l numeşte „o plimbare prin secolul al XIX-lea” şi l-a cântat prima dată cu Filarmonica din Sankt Petersburg.
La Bucureşti, Yuja a fost o apariţie, să ne-nţelegem; şi au fost destui cei care au cârcotit la adresa rochiei scurte, fără spate – dar mie tocmai rochia asta mi-a oferit prilejul să studiez, cu ochi uimiţi şi cu atenţie, ce muşchi ai spatelui mobilizează cântatul la pian; iar peste câteva zile, cu aceiaşi ochi uimiţi voi studia efectele viorii prinţesei scandinave Vilde Frang asupra aceleaşi musculaturi. Hmm, cred c-ar fi trebuit să vă avertizez: aceasta nu e o cronică muzicală, ci un mănunchi de impresii bucuroase – o altă formă, fie ea naivă, de-a te apropia de Festival.
Un lucru e cert: bucata mu
