Mi-am dat seama că plăcerea enormă pe care o dă acest festival împătimiţilor de muzică de la noi vine din varietatea fantastică a calităţii excepţionale a mai tuturor serilor. Muzica este una singură, de cea mai înaltă calitate, dar culorile subiective ale percepţiei noastre sînt atît de numeroase. Sîmbătă am putut adăuga acestor seri încă una, ca şi cum într-o montură plină de pietre preţioase am mai adăugat încă una.

Au fost seri magice, în care am avut impresia că muzicienii concertişti pur şi simplu au venit din altă dimensiune ca să ne cînte muzica lor. Am avut seri entuziasmante, în care am aplaudat în picioare execuţia unui opus foarte greu ca pe o cucerire. Am avut seri în care am plecat spre casă gîndindu-mă cum să fac să mai ascult imediat, încă o dată, concertul de la cap la coadă. În fine, am avut seri în care muzica m-a împrospătat şi m-a energizat. În sală, au fost clipe cînd mi s-a părut că levitez, după cum au fost clipe în care am devenit aproape dureros de conştient de limitele mele. Am avut, într-un cuvînt, de toate. Dacă ar fi să spun într-o singură vorbă cum a fost sîmbătă seara la sala Palatului, aş răspunde, pe loc, cu un cuvînt englezesc pe care niciodată nu am ştiut să-l traduc foarte exact în româneşte, dar acum ştiu să-l traduc foarte precis în senzaţie muzicală: exquisite. Dicţionarele traduc acest cuvînt ca ”desăvîrşit, excelent, rafinat”. Exact ceea ce vreau să spun, şi, totuşi, mai e ceva în exquisite. O anumită nobilă eleganţă, fără să fie somptuoasă, dar perfect elitistă, un fel de confort luxos care nu are relaxarea drept scop, ci doar satisfacerea unora, cumva aleşi. În paranteză fie spus, am fost foarte amuzat să aud o faimoasă prezenţă mondenă bucureşteană declarînd fermecată că i-a plăcut mult concertul lui Radu Lupu de la Ateneu pentru că a relaxat-o după o zi grea. Ideea că Ateneul cu Radu Lupu e un fel de spa de lux, că