Am văzut sambătă seara, la Teatrul Naţional din Bucureşti, o piesă deosebită, care a deschis stagiunea de teatru; ”Un tramvai numit dorinţă”, de Tennese Williams, piesă jucată de actori ai Teatrului Radnoti din Budapesta. Jocul actorilor, mai ales al actriţei din rolul principal, mi s-a părut deosebit şi tocmai povestea personajului Blanche Dubois, pe care actriţa Adel Kovats l-a întruchipat remarcabil, mi-a atras atenţia, căci noi, oamenii, putem rămane, la fel ca Blanche, blocaţi într-o traumă din trecut. Noi, cu toţii, putem - şi aşa se întamplă cumva, unora mai mult, altora mai puţin – să rămanem în trecut din punct de vedere emoţional, să rămanem undeva, în adolescenţă, în copilărie sau în prima parte a tinereţii, unde am fost profund răniţi, căci ne-am deschis inima cu totul, am trăit curat, cinstit şi ne-am expus sufletul. Se poate ca restul vieţii noastre, chiar dacă arată diferit, chiar dacă pare populat cu alte figuri, cu alte fiinţe, chiar dacă pare că-i altceva, să fie o încercare disperată de a ne recupera sufletul pierdut acolo, în trecut. Victima din noi se poate repeta la nesfarşit, căci victima prezentă continuă să atragă în jurul ei călăi, alte feţe, cu aceleaşi chipuri hidoase. Blanche ajunge la nebunie, încercand să se vindece, căutand frumuseţea pierdută la varsta de 16 ani. Pentru Blanche, femeia din ”Un tramvai numit dorinţă” nu există vindecare, căci monstrul, care-i ucisese sufletul şi frumuseţea interioară, reapărea mereu şi mereu, în alte trupuri, cu alte chipuri, din lăuntrul ei şi din afară. Blanche îşi neagă varsta, ea rămane un copil, continuă să aibă relaţii cu tinerii şi tocmai asta subliniază blocajul ei în traumă; nebunia pare singura soluţie de evadare şi singura cale de consolare pentru sufletul pierdut.

Noi, oamenii, ne putem ”bloca” emoţional într-o poveste din trecut, putem rămane agăţaţi cumva într-o durere inconşti