În vara anului 1977, la aproape zece ani de la declanşarea planului de industrializare accelerată şi forţată a României, Nicolae Ceauşescu şi-a dat seama că iar pusese carul înaintea boilor şi că ţara dispunea de prea puţini muncitori, maiştri şi ingineri.

A decis luarea unor măsuri urgente şi radicale, primele vizate fiind instituţiile de învăţământ superior. Urmare a unei hotărâri intempestive a Comitetului Politic Executiv a fost substanţial mărit numărul de locuri la facultăţile cu profil tehnic, fiind, în schimb, drastic micşorată cifra de şcolarizare pentru cele umaniste. Au fost desfiinţate peste noapte facultăţi şi specializări, îndeosebi cele asupra cărora plutea bănuiala că ar fi mult prea deschise spre Vestul capitalist, ideologiei şi “influenţelor negative” ale acestuia. Regimul de la Bucureşti a supralicitat la maximum mitul inginerului, aflat oricum în specificul ideologiei comuniste (cf. Lucian Boia- Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011), şi aşa s-a ajuns ca în 1989 nici mai mult, nici mai puţin de 68% dintre studenţii români să urmeze cursurile unei facultăţi cu profil tehnic.

Noua şi negândita reformă nu a ocolit nici învăţământul secundar şi liceal. Au fost suprimate nenumărate licee teoretice, o viziune primar-practicistă, fundamentată nu pe realism ci pe ideologie conducând, dacă nu la eliminarea completă a învăţământului cu caracter umanist, oricum la severa lui amputare. Şcolilor li s-a fixat plan economic, în numele devizei formării prin muncă şi pentru muncă, elevii şi profesorii lor fiind siliţi să contribuie la “sporirea avuţiei naţionale” şi să îşi aducă obolul la creşterea bugetului de stat. Ideea însăşi a învăţământului gratuit a fost pusă sub semnul întrebării. A fost exclus orice criteriu de calitate, promovabilitatea a dobândit cifre ameţitoare, minciuna şi falsul devenind marca de înregi