“Legea învăţământului primar impune comunelor sarcina de a clădi şi întreţine localurile şcoalelor primare. Experienţa a dovedit însă că comunele, lăsate la propriile lor mijloace, n-au putut sau n-au voit să satisfacă în măsura cuvenită nevoile învăţământului primar şi ale culturii poporului. Numai jumătate din şcoli posedă localuri proprii în stare bună şi mulţumitoare, pe când cealaltă jumătate este instalată în clădiri neîncăpătoare şi neigienice. Întreţinerea localurilor lasă apoi foarte mult de dorit”.

Vă sună cunoscut, nu-i aşa? Şcoli în paragină. Mai ales cele din mediul rural. Cu toaleta-n spatele curţii. Şcoli cu zidurile mâncate de vreme şi cu acoperişurile ciuruite. Unde nu există instalaţii de încălzire, ci doar sobe anemice. Dacă vrei să te speli pe mâini, o faci la fântâna de pe uliţă. Dar ce spun doar de mediul rural? La fel e şi-n oraşe, cu precădere cele mici. Peste tot autorităţile locale se plâng că n-au bani pentru a gestiona ceva ce le obligă, în conformitate cu legea – să administreze spaţiile destinate învăţământului. Să asigure reparaţiile capitate şi curente ale şcolilor, material didactic şi mobilier. Tot ceea ce este necesar pentru ca profesorii şi elevii să aibă condiţii civilizate. Pentru educaţie. Unde se întorc copiii noştri acum? În aceeaşi mizerie pe care au lăsat-o la finele anului şcolar trecut.

Vă întrebaţi probabil al cui e citatul de la începutul acestui material. Sunt cuvinte care ilustrează perfect situaţia actuală din învăţământul românesc. Nu vă gândiţi la vreun politician sau analist de din ziua de azi. Acest citat este din anul de graţie 1919. Şi aparţine nimănui altcuiva decât Regelui Ferdinand I al României. Să fie oare un blestem al acestei naţii, care se tot întoarce de unde a plecat, retrăind situaţii dramatice din trecut?

Există totuşi o diferenţă majoră, meritând a fi scoasă în