Din toamna anului 2004, România este condusă fie de alianțe, fie de guverne minoritare cu sprijin parlamentar, mai mult sau mai puțin declarat – cum au fost ultimii doi ani ai guvernului Tăriceanu, sprijinit în parlament de PSD, dar fără un acord politic transparent. Conducerea politică prin alianțe, acorduri, înțelegeri este rezultatul deciziei electoratului de a nu acorda majoritate unui singur partid. Sau,

altfel spus, alianța este rezultatul incapacității partidelor respective de a convinge electoratul că sunt în stare să guverneze singure.

Oricare ar fi explicația, situația din teren pare să fie piramidală. Există comune, orașe, municipii dominate de un singur partid, există, de asemenea, județe dominate de un singur partid, mai multe mandate la rând, dar la nivel național, nici un partid nu reușește – din 1990 – să obțină 50% plus unu din voturile electorilor pentru alegerile parlamentare. S-au făcut tot felul de artificii pentru a obține majorități parlamentare (introducerea pragului electoral, formule de calcul, alegeri uninominale în colegii, conform unui algoritm care lasă loc de negocieri cu cifrele pe masă etc.), dar nu s-a reușit (încă) obținerea unei majorități absolute.

În sistemul electoral românesc, președintele este ales prin vot direct și poate influența nominalizarea primului-ministru, cu alte cuvinte poate facilita sau opri anumite alianțe. Și aici au fost schimbări – mandatul președintelui a fost mărit de la patru la cinci ani, din motive neclare, dar oricum legate de procesul electoral.

Când se face analiza partidelor se observă limpede că nici unul nu are nici măcar un capăt de speranță că va ajunge vreodată la 50% din mandatele parlamentare. La vârful partidelor românești s-au format adevărați magicieni ai alianțelor, capabili să se coalizeze azi cu inamicul de ieri și să deschidă un front de luptă nuclear împrotriv