Astăzi, la Erbil, capitala proviniciei kurde din Irak, se va deschide prima conferinţa naţională a kurzilor, eveniment care atrage privirile totdată profund interesate dar şi îngrijorate ale comunităţii internaţionale. La cele trei zile de lucrări vor fi prezenţi 600 de delegaţi din toate zonele locuite de kurzi şi membri ai comunităţii kurde din exil, alături de 300 de invitaţi străini.
De ce un asemenea eveniment ar putea stârni îngrijorare ? Deoarece, în contextul crizei existenţiale şi identitare majore din Orientul Apropiat, tot felul de visuri uitate, duşmănii aparent îngropate şi memorii istorice însângerate reapar brusc la suprafaţă. În cazul kurzilor, amintirile se întorc în sec.XVI când, după o lungă perioadă de războaie, teritoriile locuite de kurzi au fost împărţite între imperiile otoman şi safavid. O divizare majora a Kurdistanului se produce după bătălia de la Chaldiran şi este formalizată ca atare prin Tratatul de la Zuhab din 1639. După primul Război Mondial, în termenii niciodată ratificatului Tratat de la Sevres din 1920, aliaţii se angajau să recreeze în zonă o serie de ţări conform fostelor lor frontiere, printre acestea numărându-se Armenia şi Kurdistanul (în estul Anatoliei şi în provincia Mosul).
Numai că Kemal Ataturk cucereşte cele două regiuni şi îi obligă pe aliaţi să renegocieze un tratat la Lausanne (1923) care să traseze frontierele Turciei moderne, anulând speranţele kurzilor la o ţară independentă. Celelalte zone locuite de turci au fost alocate statelor sub mandat francez (Siria) şi britanic (Irak). La Conferinţa de pace de la San Francisco din 1945, delegaţia kurdă propune luarea în considerare a unui teritoriu kurd, dar fără şanse reale. Oportunitatea apare după încheierea primului Razboi din Golf, odată cu retragerea trupelor irakiene din cele trei provinii de nord, în 1991 născîndu-se de facto provincia kurdă, acum au
