Ioan Fărmuş, Privind înapoi, cititorul. Ipostaze ale lectorului în proza românească,

Bucureşti, Cartea Românească, 2013, 291 pag.

Cartea lui Ioan Fărmuş (n. 1981), Privind înapoi, cititorul (la origine, teză de doctorat, susţinută la Universitatea „Ştefan cel Mare“ din Suceava), îşi propune să umple un gol în teoria şi critica literară românească. Autorul pleacă de la premisa că nu am avut şi nu avem o teorie a receptării în peisajul exegetic autohton, cu excepţia volumului lui Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, din 1988, care a rămas oricum fără ecou.

În mod surprinzător, Ioan Fărmuş uită să amintească prima excepţie notabilă a ieşirii din „paradigma de interpretare esteticist-obiectivistă“, Eugen Negrici, ale cărui studii din anii ’70 (trilogia Expresivităţii involuntare) aveau la bază teoria şi estetica receptării, folosite creativ în diverse incursiuni hermeneutice. Dincolo de această observaţie, trebuie spus că Ioan Fărmuş îşi găseşte propriul culoar inaugural, urmărind o „tradiţie a ficţionalizării cititorului“ în proza românească, tradiţie localizată în partea asianică a literaturii, id est unul dintre cele două „ductusuri expresive“ semnalate de R. G. Hocke, în Manierismul în literatură. Cu alte cuvinte, demersul are în vedere filonul subteran, marginal sau alternativ al prozei artificiale, alexandrine, care îşi află culmea afirmării în postmodernism (de precizat că Ioan Fărmuş nu pare să adere la teza „postmodernismului subteran“, a lui Mircea Cărtărescu, deşi, în cazul Pseudo-cynegeticos, atras mai ales de interpretarea lui Mircea A. Diaconu, vorbeşte despre „un precursor al postmodernismului“). Pe lângă „lecturile de context“ (germeni, prefigurări), sunt aleşi şase scriitori reprezentativi pentru acest gen de literatură (ludică, parodică, inter- şi metatextuală) care, devenind conştientă de sine, problematizându-şi con