Ana Selejan, Glasul Patriei, un „cimitir al elefanţilor” în comunism,

Editura Vremea, Bucureşti, 2012, 166 pag.

Stăruinţa într-un domeniu, pe lîngă cîştigul de a-ţi adînci vederile, mai are avantajul că te face imun la toxicitatea lui.

E ca într-o relaţie de lungă vecinătate: obişnuinţa te înarmează cu un grad de protecţie în virtutea căreia nu doar că excesele nu te mai ating, dar nici măcar agresiunile nu te mai tulbură. Acesta e cazul Anei Selejan, profesor universitar la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, ale cărei lucrări de istorie literară au preschimbat-o într-un glas de autoritate în privinţa literelor scrise sub auspicii de totalitarism. Şi, cum ea însăşi mărturiseşte în prefaţă, după parcurgerea a sute de pagini din imundele ziare ale perioadei 1944-1961, nu credea că va mai da peste articole care s-o surprindă sub unghiul cameleonismului intelectualilor. Şi totuşi, revista care i-a dat peste cap aşteptările, aducînd-o în pragul stupefacţiei livreşti, a fost „Glasul Patriei“, la ale cărei pagini scorojite a ajuns din întîmplare, din nevoia de a verifica o informaţie bibliografică, a cărei depistare nu trebuia să-i ia mai mult de o zi, pentru ca apoi, uitînd de intenţia cercetării, să se dedice lecturii sub fascinaţia răului pe care îl vedea desfăşurîndu-i-se sub ochi. Din această stupoare a nefirescului de care nu-şi mai putea dezlipi privirile s-a născut volumul „Glasul Patriei“, un cimitir al elefanţilor în comunism, o digestă minuţioasă a colaboratorilor de vază care au trăit umilinţa de a-şi pune numele în josul unor texte de propagandă.

Destinată numai exilului românesc, „Glasul Patriei“ a avut două oraşe care i-au găzduit tipărirea: Berlinul de Est în intervalul 1955-1965 şi apoi Bucureşti în anii 1965-1972. Scopul revistei era înfăţişarea unei realităţi paralele, pe care românii fugiţi s-o ia drept noua fa