Poeţii urbei
Într-o pădure de stejari, poeţii urbei
Privesc înduioşaţi, cum în cuşca leilor
Flămânzi, sângele curge-n şuviţe sub ei
Ca nişte virgule nepuse în niciun poem.
Cel care scrie, dis-de-dimineaţă, ce scrie,
Şi-asculta lunganul de sânge tot bătând
Şi vrând să iasă afară, taie cu ochii
Hărţile norilor, cum stejarul rupe faţa primăverii!
Seminţele
Adormite, seminţele zac sub zăpezi
Cum cheaguri de miere pe-nsorite oglinzi,
Nu ştie nimeni nici atunci când le vezi
Încolţind corzile casei de vrei să le vinzi!
Ecoul
Nu atingeţi cartea – mântuirea cea dintâi,
Ea poate fi ecou de munte sau cuţit,
De-aceea numai clipa trece, s-o rămâi
În leagănu-i sângerând la asfinţit!
Mai frumoasă
Eşti mai frumoasă decât aşteptarea
Chiar când eu o iau pe arătură –
Cineva nu-mi dă astâmpăr, ştii tu,
Parcă-mi îngrop cărţile în grâu –
În fiecare fruct ca şi în viaţa mea
Creşte o scorbură subţire...
Drogat de sângele tău în derivă,
Navighez prin venele deschise ale poeziei!
Eşti mai frumoasă ca aşteptarea mea
Când culeg flori de trandafir sălbatic.
Jâlţul de blană
În jâlţul în formă de carte
Unde îmi număr bătăile inimii,
Recitesc suferinţele tânărului werter
Şi lotte mă strigă-n grădină
Poate se miră cum stejarul
Mai poartă încă sunet în frunza uscată,
Cum vârfu-i printre sârmele electrice
Pare-un cap de şarpe zburător -
Şi iată-mă-s în jâlţul de blană
Depănând cărarea copilăriei
Care-ncet se rupe-n râpa Zbancului
Unde cireş înflorit am văzut viscolind - @N_P
