Nu am mai apucat să scriu despre cianură aşa cum am intenţionat. Cazurile de la DPC nu prea te lasă… Iar pe posturile naţionale, cianura este chiar vedetă. Evident, în contextul Roşia Montana.
Pe mine nu prea mă interesează Roşia Montana, dar povestea cianurii de acolo a depăşit orice imaginaţie. Într-una din seri, am auzit pe un bărbat strigând pe acolo: „Vreţi să aveţi copii cu bube din cauza cianurii?”. Cianura mi-a devenit chiar simpatică, acum. La televizor, cianură, la radio, cianură şi, ca un făcut, la chioşcurile de ziare era, cu o publicaţie de sport, romanul: „Cianură pentru un surâs”. Un bun roman poliţist, de altfel.
Şi, în toată această mare de cianură, aş fi venit şi eu cu o picătură. Am dorit să explic, aproape ştiinţific, ce înseamnă folosirea cianurii în prelucrarea minereurilor aurifere sau a sterilului din iazurile de decantare, cum este cazul aici, la noi. Nu a fost să fie, aşa că voi scrie altădată. Pe de altă parte, s-a ajuns la o saturaţie cu subiectul acesta, de la Roşia. Pentru noi ar fi interesant datorită faptului că pe acolo, prin zonă sunt mai mulţi geologi care lucrează pentru firma de acolo.
De fapt, geologii maramureşeni lucrează cam prin toţi munţii din Apuseni. Şi, gândindu-mă la geologi, mi-am adus aminte de celebrele arhive ale IPEG-urilor, de arhiva de la Institutul din Baia Mare, de la Cuarţ şi de pe la mine, Remin, Deva şi pe unde au mai fost. În toate aceste arhive existau hărţi cu subsolul României, pe tipuri de zăcăminte.
La momentul 1990 se ştia cu certitudine unde avem aur, unde uraniu sau alte metale şi resurse. Se ştia şi cam cât şi în ce valoare. Este straniu că ăştia de prin Apuseni raportează sume colosale pentru prospecţiuni. Păi, cele făcute înainte?
De asta nu prea mă interesează povestea de acolo, este o ciudăţenie pe care nu o pot explica. Adică o pot, dar nu am suportul unei
