De ce scriitorul ar trebui să se mulţumească să fie doar un mic "meşteşugar”, care lucrează opere unicat? De ce autorul nu poate să fie "un grup”, un "oficiu”, un "atelier”? De ce să se limiteze la o muncă solitară, când epoca informaţională îi oferă posibilitatea de-a scrie în serie, epuizând toate variantele posibile ale unui stil şi ale unei viziuni literare?
Cândva, în revista „Lumea”, am citit într-un articol că în următorii cincizeci de ani de ani ai următorului secol se va descoperi un vaccin contra îmbătrânirii. O mare parte din cei care trăiesc acum vor putea beneficia de acest vaccin. Omul va trăi mult peste 140 de ani, îşi va păstra vigoarea fizică şi forţa creatoare. Se spune că se va putea trăi 400-500 de ani, chiar 1000-2000 de ani sau mult mai mult. Nu este exclus să se ajungă la nemurire. Deci oamenii care se vor naşte peste - să zicem - o sută de ani au şansa de a trăi o realitate labirintică, descrisă în Moartea şi busola lui Borges, şi de a deveni nemuritori.
Citind aceste lucruri mi-a revenit în minte vechea mea obsesie: ce s-ar fi întâmplat dacă Homer, Shakespeare sau Dante ar fi mai trăit şi acum, în secolul nostru şi şi-ar fi păstrat şi forţa creatoare? Să fi scris veacuri, milenii în şir? Nu s-ar fi săturat ei, oare de scris? Şi ce ar fi făcut şi ceilalţi artişti? Cine ar fi citit atâta literatură? Cine ar fi mai îndrăznit să scrie, având contemporani pe nemuritorii Shakespeare, Homer, Dante, Tolstoi, Dostoievski sau pe alţi titani? Atunci să fi văzut „dialogul între generaţii!” Generaţia '80 şi generaţia Shakespeare sau generaţia 2000 şi generaţia Dante!? Nu, e prea mult. O astfel de realitate ar transforma viaţa (şi societatea) în infern.
*
Un om foarte interesant stătea cică odată la geam şi se întreba: „Ca să fii poet, îşi zicea el, trebuie să scrii versuri sau trebuie să scrii versuri ca să fii poet? Şi oricât
