Trezoreria Statului a emis obligaţiuni de 1,5 miliarde de euro pe piaţa externă cu scadenţă la 7 ani şi o dobândă de 4,77%. Adică, a alimentat încă o dată bufferul de lichiditate fără ca preşedintele Băsescu să mai pomenească la ce nivel se plasează. Prima oară când a vorbit de buffer, în aprilie 2012, el a spus că „în rezerva Ministerului de Finanţe se află 5 miliarde de euro”. Iar în luna iulie a anului trecut i-a reproşat lui Victor Ponta că respectiva rezervă scăzuse la 3 miliarde. Pentru ca premierul să-i replice, la scurt timp după ce Trezoreria s-a împrumutat din afară, că Florin Georgescu va rămâne unul dintre cei mai performanţi miniştri ai finanţelor cu un buffer de 6,3 miliarde, faţă de 4 pe timpul lui Bogdan Drăgoi.

Din păcate însă, după acest schimb de declaraţii n-am mai aflat nimic de buffer. Dar asta nu înseamnă că nu sunt necesare nişte precizări. Rezerva pe care a sugerat preşedintele Băsescu că a primit-o Cabinetul Ponta de la guvernul precedent nu reprezintă bani, ci datorii - „moştenire” aruncată precum Ştefan cel Mare, urmaşilor şi urmaşilor urmaşilor. Iar guvernele nu s-au împrumutat unul pentru celălalt, ci în locul Băncii Naţionale. Pentru că mai întâi BNR a finanţat indirect bugetul statului până s-a ajuns ca statul să se împrumute n lei de pe piaţa internă mai ieftin decât în euro sau în dolari din exterior, iar acum, când are de făcut plăţi către FMI, i se întorce favoarea. Cu alte cuvinte, Trezoreria se împrumută mai mult decât e condiţionată de finanţarea deficitului bugetar („reglat” parţial din arierate), pentru ca băncii centrale să nu-i scadă „vizibil” rezerva valutară. Iar împrumuturile intrate „consolidează” uşor rezerva, în condiţiile n care Ministerul Finanţelor Publice are contul la BNR.

Dar sigur că aici apare o întrebare: Cu ce costuri se angajează mprumuturile? Pentru că atât timp cât respectivele fina