Constantin Abăluţă, Tot atât de liber,

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 78 pag.

Tristeţea, anticiparea morţii şi boala definesc un centru tonal al volumului semnat de un profesionist al scrisului, delicat (n-ai cum să nu-ţi aminteşti: „par délicatesse, j’ai perdu ma vie...”) şi dedicat unei cauze care transcende orice determinări mundane. Libertăţii clamate în titlu îi construieşte Constantin Abăluţă o fundaţie adâncă, în solul serenităţii stoice, pentru ca, deasupra, să elanseze formele care ne permit să vorbim de rimbaldianul Chanson de la plus haute Tour. Sigur că luăm, aici, „slăbiciunea” ca pe o metaforă, care, încărcată cu date intime, sublimate, de regulă, devine un fel de apoteoză personală a unui trecător atât de vulneraabil prin viaţă. Tensiunea lirică obţinută astfel celebrează, prin tehnica ei cumulativă, figura evanescenţei ca regulă absolută, de o blândeţe atroce, a universului. Extincţia, dacă facem abstracţie de războaie sau calamităţi, e din speţa insidiosului, presupune purgatoriul iar treptele intermediare te depărtează de semeni. Odată dispărut, poţi trăi în memoria cuiva afin, îndrăgostit de rădăcini, dar visând acel turn iluzoriu sau prăbuşit demult: „Mă aflu în casa prietenului meu mort. Vin des pe aici stau ore întregi. Citesc ori scriu trec în revistă cărţile din bibliotecă. [...] Încep tot mai mult să consider această casă drept a mea. O casă din care lipsesc majoritatea timpului. O casă din care pot fugi fără ca nimeni să-mi simtă lipsa. O existenţă alternativă şi uneori urgentă (spargeri, inundaţii). [...] Un gol impregnat de amintiri imemoriale ca acel postament pe care localnicii din Rodos îl venerează căci acolo se sprijineau odinioară tălpile colosului” (Mă aflu în casa prietenului meu mort). Transferul emoţional între parterul existenţei şi visul de transvazare e vădit în imagini care, deşi recognoscibi