Liliana Corobca, Kinderland, Bucureşti, Cartea Românească, 2013, 184 pag.

Ca şi recentul roman al Dorei Pavel (care, deşi are premise gay nu e, totuş i, un roman al homosexualităţ ii), şi acesta îşi copleşeşte datele sociale ale subiectului.

Liliana Corobca nu scrie propriu vorbind o carte despre abandonul familial: sigur, ideea că un sat basarabean poate fi depopulat în aşa măsură (aproape toţi adulţii fiind plecaţi să muncească în străinătate) rămâne cutremurătoare. Dar în sine, ea nu depăşeşte melodramaticul unei anchete de efect. Indicat ar fi să nu le confundăm.

Kinderland, spune autoarea pe clapetă, s-ar fi vrut a fi un roman epistolar, ce urma să conţină scrisorile unei fetiţe, Tina, care-şi ţine la curent mama cu noutăţile vieţii de acasă. Din mers, proiectul acesta uşor tezist a fost abandonat, preferându-i-se actuala formă, întrucâtva mai deschisă. Paginile capătă, astfel, o nuanţă reflexivă, sunt mai puţin interesate de mesaj. Rezultă un fel de jurnal amorf în care preadolescenta notează scene din singurătatea colectivă pe care sunt nevoiţi s-o traverseze ea şi fraţii ei (şi, de altfel, aproape toţi copiii micii comunităţi). Părinţii sunt plecaţi luni întregi (unul în Rusia, celălalt în Italia), unde se străduiesc să facă „bani lungi” (în naivitatea ei, formula aceasta e de o rară expresivitate). Sunt bani de departe, bani care să ajungă cât mai mult, care să ţină de foame, de cald şi, mai ales, de urât. Copiii îi drămuiesc şi îi apără ca pe-o comoară. Între timp, plâng de dorul părinţilor, le simt lipsa în împrejurări dintre cele mai banale şi îşi construiesc (în sens propriu) felurite paliative. Două dintre secvenţele memorabile de aici au alură de ritual vodoo. În prima, fratele cel mic, Marcel, aşază hainele tatălui în aşa fel încât ele să întruchipeze o siluetă. Vorbeşte cu ea, se ţine scai de ea, ba chiar, într-un rând