Simfonia fantastică de Berlioz, interpretată sâmbătă la Ateneu, este una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite capodopere ale simfonismului universal.
Cronică realizată de Corina Bura
De-a lungul timpului, au rămas incizate pe striurile discurilor nenumărate înregistrări aparţinând unor nume ilustre, care au reprezentat tot atâtea viziuni şi modele interpretative sugerate de acest extraordinar opus: Herbert von Karajan, Igor Markevitch, Pierre Boulez şi mulţi alţii. Deosebirile mai mari sau mai mici care ar genera preferinţele şi simpatia publicului ţin de epocă şi de gradul de cultură al acestuia din urmă, dar în cazul acestui moment de geniu pe care l-a avut Berlioz când a scris Simfonia, ele încep să devină doar un mult dezbătut subiect de discuţie purtat de esteticieni şi critici.
În după amiaza zilei de 14 septembrie, ne pregăteam să mai ascultăm nemuritoarele teme ale acestei capodopere profund romantice, interpretate de o orchestră care provine din patria autorului. Am avut imensa surpriză să asistăm la neobişnuita performanţă a unui ansamblu, cunoscut mai puţin la noi în ţară, Orchestre National d’Île-de-France, care totuşi este considerată de către autoritatea supremă în domeniu – Gramophone – printre primele 10 ale lumii.
Într-adevăr, ea este alcătuită de muzicieni-instrumentişti de mare valoare care, sub bagheta dirijorului Enrique Mazzola, actualul director muzical, a reuşit prezentarea unui text eliberat de orice tentativă care ar încălca normele rafinamentului şi ale eleganţei proverbiale franceze. A fost o fericită asociere a calităţilor deosebite ale orchestrei cu personalitatea atât de interesantă a dirijorului care s-a dovedit un stilist desăvârşit.
Romantismul francez nu presupune nimic din ce ar putea altera regulile bunului gust şi ale unei demnităţi cultivate de se
