Am scris de nenumărate ori, pe blogul meu, despre școala românească.

Aproape niciodată nu am considerat oportun să asezonez considerațiile mele cu vagi urme de optimism, de amabilitate călâie sau cu mici stropi de afecțiune. Acum, când resimt să fac asta, cred că o fac dintr-o igienă sufletească. Sau poate fiindcă sunt tot mai resemnat în fața unei realități hermetice admirabil formulate de un personaj mitologic, Hermes Trismegistos: ceea ce este sus este și jos, iar ceea ce este jos este și sus.

Tradus – asemenea tuturor celorlalte microsisteme, școala nu poate fi altfel decât se află macrosistemul numit România.

Așadar, cred că școala este o instituție ce seamănă leit cu societatea românească: fără structuri performante sau sprijin real, fără buget adecvat, mereu într-o rână, subnutrită, disprețuită de toate regimurile politice, prăpădita noastră școală produce nu doar inepți, analfabeți și cretini, ci și — culmea! — mulți, foate mulți absolvenți minunați, inteligenți, critici, competenți.

Nu știu dacă îi produce pentru societatea românească, dar asta e o altă prostie mereu repetată. În fond, dacă societatea românească nu știe să își țină acasă vârfurile, doar nu o să se întoarcă toți ăștia înapoi în găoacea maternă în speranța unei minuni ulterioare…

Fiindcă,din păcate, România nu este și nici nu a fost vreodată grijulie cu valorile ei: de la Caragiale, Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Brâncuși, Enescu sau Coandă până la ilustra generație a lui Eliade și Cioran, prea multe capete luminate ale României și-au luat tălpășița. Fie din lehamite, fie pentru a nu dispărea fizic.

Societatea românească nu a frisonat în fața savanților sau a marilor ei talente, nu a pus pe soclu știința de carte, ci a instituționalizat șmecheria, insul descurcăreț, „viclenia procedurală” (Eugen Lovinescu, despre Ion al lui Liviu Rebreanu)

De peste un s