Léon Bloy: „Tout chrétien qui n’est pas un héros est un cochon”. Dezonoarea asta am evitat-o. Menţin suspansul, nu spun cum.
Semăn leit cu un prieten cu care, altfel, nu semăn deloc: la ce nu ne pricepem, nu ne pricepem nici un pic. Dar eu nici nu pretind.
Există un încă tânăr autor care, de câte ori mă întâlneşte îmi spune că trebuie neapărat să stăm de vorbă. Eu, speriat la gândul ăsta, îi răspund de fiecare dată că-i stau la dispoziţie oricând. Mare pericol nu-i.
Delicateţea e o calitate feminină care se găseşte mai cu seamă la bărbaţi, şi anume ca expresie a efeminării, încât calitatea ei de calitate este de discutat.
Descopăr, răscolind corepondenţa, fraze puternice ale cuiva: „Şi uite că totuşi am găsit puterea să plec, zicându-mi că numai trăind înfrângerea mă voi putea elibera cu adevărat şi definitiv de acest episod. Altfel, la fiecare nerealizare sau moment de amărăciune mi-aş fi adus aminte că am avut o şansă…”. N-a fost o înfrângere, nu avea ce înfrângere să fie. A fost o catastrofă. Plecând, expeditorul scrisorii şi-a stricat viaţa definitiv. Cred totuşi că aşa, încercând, ar trebui trăit. Ar fi trebuit? Nu, n-ar fi trebuit. Nu are rost să rişti prosteşte. Nu aveam energia necesară care să-mi dea o minimă şansă. În schimb, în scris am riscat şi, probabil, am pierdut. Neavând control asupra a ce face, diletantul este riscul făcut autor.
Scrisul diletantului are farmecul agasant al pescuitului. Nu ştii niciodată ce va fi. Dacă va trage „peştele” sau nu. Pe al profesionistului nu-l cunosc, deşi a trebuit într-o vreme – sporadic, trăsnind şi bodogănind, mi se mai întâmplă – să fiu un soi de profesionist. Scrisul meu era, vorba doamnei aceleia cu iaurtul ca la ţară, prea bun. Prea bun ca să fie bun.
Sunt, orice s-ar zice, şi se zice, un modest, dar nu în sensul de prea modest. Narcis
