Cînd eram mic, am auzit, în interiorul unei discuţii aprinse între taică-meu şi cîţiva amici de-ai săi, pe cineva exclamînd cu o silă enormă: „Sîntem, domnilor, o literatură mică, fără un Nobel măcar, unul singur, acolo, de sămînţă...“ Inutil de precizat, pe de o parte, că, atît taică-meu, cît şi prietenii lui erau literaţi, iar, pe de alta, că eu, aflat la vîrsta preşcolară, am înţeles nobil în loc de Nobel.

Aşadar, literatura României (deţineam aceste două concepte şi le puteam asocia cu uşurinţă!) nu avea nici un nobil, lucrul fiind, de bună seamă, extrem de grav, din moment ce implica o dezamăgire atît profundă. Nu prea pricepeam, e drept, de ce un nobil ar fi fost important într-o literatură (precum cea a ţărişoarei în care mă născusem), însă nu aveam vreun dubiu asupra conotaţiilor superioare ale chestiunii. Despre „nobili“ ştiam deja cîte ceva din cartea masivă, cu desene minunate, a lui Al. Mitru, intitulată Din marile legende ale lumii. Ai mei îmi citeau consecvent din ea, fascinîndu-mă, seară de seară, cu „cîntul lui Roland“, cu aventurile cneazului Igor, cu actele de bravură ale Cidului, cu epopeea frumoasei Gudrun sau cu povestea nefericitei iubiri dintre Tristan şi Isolda. Nobilul era un personaj pozitiv, care, pe lîngă vitejie, dădea mereu dovadă şi de caracter, iradiind generozitate (multă vreme după aceea, am întîmpinat probleme la şcoală în a suprapune această imagine mitic-idilică, a copilăriei, cu portretul furibund, făcut de manualele de istorie unei „nobilimi“ răuvoitoare şi nemiloase, avidă după sîngele de iobag...). Absenţa sa totală din literatura noastră putea fi, prin urmare, simptomul unei necruţătoare morbidităţi. Observaţia plină de lehamite a adultului menţionat mi s-a înfipt adînc în creier, lăsînd urme, după cum se vede pînă astăzi.

Datorită profesiei filologice a părinţilor mei, am crescut într-o casă cu foarte multe cărţi