Brâncoveanu a arătat o lăcomie atît de mare, încît tătarii năvăleau în Valahia doar ca să ia notițe. Făcuse hernie de la numărat banii cu sacul, iar doctorii se temeau să nu-l vadă sufocat cu o moșie oprită în gît. Înainte să ajungă domn, putea, dacă și-ar fi pus în cap, să ridice un delușor de galbeni în relieful monoton al Bărăganului, iar sultanul i se părea un tip sărac. Din sipetele lui s-ar fi putut extrage aur, cu mijloace moderne, mulți ani la rînd, iar cu argintul adunat în tacîmuri s-ar fi putut asfalta autostrada București-Istanbul.

În 1688 însă, pe tronul Țării Românești era Șerban Cantacuzino, unchiul după mamă al Brâncoveanului. Șerban se săturase de turci și o cîrmise cu austriecii. O armată antiotomană de 20.000 de soldați, care beau pe socoteala domnului, aștepta răspunsul împăratului Leopold. Începea să pută a cruciadă, iar asta era prost pentru negustorie. Așa că vel logofătul Brâncoveanu și stolnicul Constantin Cantacuzino, adică nepotul și fratele domnului, au îngrămădit toată recolta de cucută într-un singur pocal. Șerban Cantacuzino a sorbit pînă la fund, a strigat „Să ne dea Dumnezeu sănătate, fraților, că bun a fost!“ și a apucat-o spre cavoul familiei, purtat pe umeri, cu evlavie, de rudele sale apropiate. Constantin Brâncoveanu a fost proclamat domn, dar el a făcut mai întîi nazuri, jelindu-și unchiul cu un talent nemaiatins pînă atunci. Nu se știe dacă lacrimile i se uscaseră sau încă hohotea de durere cînd a arestat-o pe văduvă, pe fiul și pe cele trei fiice ale mortului, aruncîndu-i în temniță. La ședințele de tortură, familia perpelită pe cărbuni avea de ales: ori dă 250.000 de taleri unchiului ales domnitor, ori dă ortul popii. Țipetele văduvei s-au auzit pesemne pînă la Viena, dacă judecăm după cei 7.000 de soldați trimiși să o salveze din mîinile nepotului. Brâncoveanu a înțeles că va trebui să facă banii ăia din alte oca